Autori

Economia românească e prinsă într-o menghină a cifrelor mari și cifrelor mici; în plus, “cifrele mari” stau povară grea în cârca “cifrelor mici”.

Scriam în comentariul anterior (“O privire în haos; lumea fără o ordine mondială”) că într-o lume fără o ordine globală coerentă și cu Statele Unite ale Americii pășind în “era Trump 2.0”, națiunile dau semne că se orientează spre o formă brută de „realpolitik” - o politică bazată pe pragmatism și interese materiale, mai degrabă decât pe ideologii, principii etice sau morale. Vedem deja cum populismul exacerbat, naționalismul și extremismul în creștere, rivalitățile geopolitice și inegalitățile economice pun o presiune imensă asupra sistemului mondial.

Peisajul internațional de după Al Doilea Război Mondial a fost modelat de ideea că națiunile pot conveni colectiv asupra regulilor, instituțiilor și mecanismelor pentru a menține pacea mondială, a facilita comerțul global și a aborda provocările comune. Așa a apărut conceptul de ordine mondială în care libertatea este un ingredient fundamental: un sistem structurat și previzibil de guvernanță globală, considerat mult timp atât o forță stabilizatoare, cât și un punct de controversă.

România este aruncată între ieri și mâine; este blocată între trecut și viitor, cu un cost economic aproape imposibil de suportat.

La 30 septembrie publicam un comentariu cu titlul „Victoria în alegeri va fi încă un eșec” și subliniam atunci că „zavera permanentă dintre grupările politice care-și împart vremelnic puterea dar și bâlbâiala unor decizii cu profund impact financiar, economic și social demonstrează o majoră ruptură societală între cei ce promit și cei cărora le este promisă o viață mai bună”. Prăpastia căscată între cetățeni și clasa politică a continuat să se adâncească și să se lărgească în ultimele trei luni până într-atât încât pare astăzi că nicio punte nu mai poate să unească cele două părți.

În plin proces de tranziție energetică, România are nevoie de o legislație modernizată, care să susțină dezvoltarea unei industrii strategice pentru viitorul energetic al țării. Salut în primul rând adoptarea unei strategii energetice elaborată și prin contribuția unui număr semnificativ de experți, care și-au exprimat cu diverse ocazii și nevoia unei reforme a legislației care guvernează sectorul energetic..

România are nevoie stringentă de creșterea capacității sale instituționale pentru a putea facilita și administra punerea în aplicare a unei multitudini de regulamente și reglementări europene, mai ales în domeniul energiei.

Consider că anul în curs este unul “perma-poli-electoral”, parafrazând astfel modul în care fusese caracterizată economia globală - afectată de o așa zisă perma-poli-criză - după pandemia Covid-19 și cuprinsă mai apoi și în iureșul războiului din Ucraina și al convulsiilor din Orientul Mijlociu.

E limpede că, fiind membru al UE, România trebuie să-și alinieze strategiile și politicile la obiectivele europene de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Gazele naturale, cu emisii mai scăzute decât alți combustibili fosili, vor contribui la atingerea acestor obiective. Mai mult, țara noastră poate să devină un lider regional în securitatea energetică, contribuind la obiectivele europene prin utilizarea optimă a resurselor sale de gaze naturale și prin inversarea dependenței de importuri de energie până în 2035 - un alt obiectiv strategic aflat în vizorul ministerului de profil. Acest lucru poate fi realizat prin intensificarea exploatării resurselor interne de gaze naturale și integrarea acestora într-un mix energetic diversificat.

Sunt semne că Europa de după 9 iunie încearcă să fie ceva mai blândă cu propria industrie față de Europa de dinainte. Noua coloratură a viitorului Parlament European și a viitoarei Comisii Europene, alături de câteva declarații publice din ultimele săptămâni ne arată că este posibilă o abordare foarte serioasă a ceea ce s-ar numi un „pact industrial european”.