În lumea în care trăim, experții măsoară adesea prosperitatea economică prin ritmul rapid al creșterii PIB-ului, iar aceasta din urmă este des regăsită în obiectivele de guvernare ale mai tuturor guvernelor lumii. Unele guverne obțin creșterea economică prin încurajarea de exporturi masive. Alte guverne pompează veniturile realizate în investiții de amploare ce fundamentează creșterea economică. Iar unele guverne aleg să finanțeze creșterea prin împrumuturi masive redirecționate către consum sau/și investiții.
La o primă vedere, modelul de creștere bazat pe datorii pare a oferi soluția perfectă pentru toate problemele economice: finanțarea deficitelor publice, stimularea consumului, crearea de locuri de muncă și, implicit, o aparentă bunăstare generală. E drept, unele țări (cu economii puternice, lideri globali) își permit să se împrumute masiv pentru că au garanții solide. Însă pentru economii fragile, emergente (precum este România), dincolo de această fațadă optimistă a creșterii pe datorie, se ascund pericole majore care pot împinge statele respective într-o spirală descendentă, greu de controlat.
În momentul în care un stat se împrumută excesiv pentru a finanța deficitul bugetar și creșterea economică, riscurile macroeconomice se amplifică exponențial. Ratele dobânzilor pot crește, ducând la cheltuieli bugetare mai mari pentru serviciul datoriei și reducând astfel resursele disponibile pentru investiții productive și servicii publice esențiale. Apoi, un nivel ridicat al datoriei publice determină agențiile de rating să scadă ratingul de credit al țării, ceea ce agravează problemele de finanțare. Un rating de credit mai mic înseamnă că statul va trebui să plătească dobânzi mai mari pentru a atrage investitori, crescând astfel costul total al datoriei. Este ceea ce s-a întâmplat și cu România în ultimii ani. Aceasta duce la o spirală a deprecierii, în care costurile datoriei cresc continuu, punând și mai multă presiune asupra finanțelor publice.
Statul, împovărat de datorii, își limitează astfel capacitatea de a investi strategic în infrastructură, educație, sănătate și cercetare-dezvoltare. Aceste investiții sunt cruciale pentru creșterea economică pe termen lung și pentru competitivitatea globală a țării. Fără ele, economia riscă să stea pe loc, iar nivelul de trai al populației poate stagna sau chiar să scadă. Dependența de finanțarea externă și vulnerabilitatea în fața fluctuațiilor piețelor financiare internaționale pot afecta, de asemenea, suveranitatea economică a statului, limitându-i capacitatea de a implementa politici economice și sociale autonome.
La nivel micro-economic, avem de-a face și cu un efect colateral frecvent al politicilor de creștere bazate pe împrumuturi: supra-îndatorarea gospodăriilor, conducând spre un mediu economic instabil și vulnerabil la șocuri externe. În cazul unei recesiuni sau al unei creșteri a ratelor dobânzilor, gospodăriile supra-îndatorate întâmpină dificultăți în rambursarea împrumuturilor, ceea ce duce la o reducere a consumului și, implicit, la agravarea crizei economice, creând un ciclu vicios de stagnare economică și instabilitate financiară.
Economista Joana David Avritzer argumentează că acest model determină acumularea datoriilor gospodăriilor într-un ritm mai rapid decât acumularea de avere, subminând astfel creșterea pe care încearcă să o susțină. Modelul de creștere bazat pe datorii se sprijină pe o premisă simplă: creșterea împrumuturilor duce la un consum mai mare, care stimulează producția, creează locuri de muncă și generează expansiune economică. În acest cadru, cheltuielile gospodăriilor ar fi motorul principal al creșterii, susținute adesea prin politici care promovează creditele ieftine și ratele scăzute ale dobânzilor. Unele guverne adoptă acest model, justificându-și alegerea prin creșterea PIB-ului pe termen scurt, argumentând că atâta timp cât economia se extinde, datoria poate fi gestionată.
Însă această logică este superficială și periculoasă pentru un stat care este cocoșat de multiple deficite macroeconomice și de dezechilibre fiscal-bugetare. Analiza realizată de Avritzer arată că atunci când creșterea economică este susținută în principal de împrumuturile gospodăriilor, și nu de creșteri reale ale veniturilor sau de investiții productive, se creează un dezechilibru structural. Gospodăriile acumulează datorii pentru a-și menține nivelul de consum, dar veniturile lor nu cresc proporțional. Pe termen lung, costurile asociate rambursării datoriilor depășesc capacitatea de plată, iar economia devine din ce în ce mai dependentă de un ciclu nesustenabil de împrumuturi. Iar problema fundamentală a acestui model este că transferă riscul financiar asupra celui mai vulnerabil sector economic: gospodăriile. Spre deosebire de guverne, care pot restructura datoriile sau utiliza instrumente de politică monetară, gospodăriile au limite stricte privind împrumuturile înainte ca incapacitatea de plată să devină inevitabilă. Avritzer subliniază că, în condiții de creștere moderată, chiar și atunci când economia pare stabilă, modelul rămâne nesustenabil.
Dar situația o regăsim - cu accentele firești - și la nivel macroeconomic. Cum scriam mai sus, un stat fragil fiscal-bugetar care se bazează excesiv pe împrumuturi externe pentru a finanța creșterea economică și deficitul bugetar devine vulnerabil la fluctuațiile piețelor financiare internaționale și la politicile creditorilor externi. Această dependență poate limita suveranitatea economică a statului, reducând capacitatea acestuia de a implementa politici economice și sociale autonome. În cazuri extreme, statele pot fi forțate să adopte măsuri de austeritate impuse de creditorii externi, ceea ce poate duce la nemulțumiri sociale și instabilitate politică.
Iar istoria ne oferă numeroase exemple de crize financiare declanșate de supra-îndatorarea statelor. Criza datoriilor suverane din zona euro din 2010 este un exemplu relevant. Grecia a finanțat prin împrumuturi o mare parte a creșterii economice și a deficitului bugetar și a ajuns în imposibilitatea de a-și plăti datoriile, declanșând o criză financiară de amploare. Consecințele au fost drastice: măsuri de austeritate severe, reducerea cheltuielilor publice, creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai pentru populație. Un alt exemplu este Japonia, unde bula activelor din anii ’80, alimentată de împrumuturi masive și speculații financiare, a dus la „Deceniile Pierdute” - o perioadă prelungită de stagnare economică. În ciuda eforturilor agresive ale guvernului de a stimula economia prin politici monetare și fiscale, Japonia s-a luptat să revină la o creștere sustenabilă, demonstrând cât de dificil este să inversăm dependența de expansiunea bazată pe datorii.
În ciuda acestor riscuri evidente, multe guverne - și este și cazul Guvernului României - continuă să promoveze acest model de creștere bazat pe datorii, motivul fiind adesea oportunismul politic. Pensiile și salariile alegătorilor sunt mărite când se vânează voturile acestora, și asta cu riscul adâncirii deficitului bugetar, ce se acoperă din împrumuturi în lanț. Iar încurajarea consumului și a împrumuturilor creează iluzia prosperității rapide, atrăgând voturi și sprijin politic pe termen scurt.
Creșterea economică durabilă și stabilă poate fi asigurată printr-o abordare mai echilibrată, concentrată pe restructurarea cheltuielilor bugetare, creșterea investițiilor publice (mai ales în infrastructură critică și în inovație și tehnologii noi), politici fiscale echitabile suportabile și consolidarea protecției muncii.
Adevărata prosperitate nu poate fi construită pe datorii nesustenabile. Pentru România, deși oferă oarece beneficii imediate, dar venind la pachet cu fragilitate structurală și supra-împovărând bugetul public, modelul de creștere bazat pe datorii reprezintă o iluzie periculoasă ce poate duce la prăbușirea economică.
Daniel Apostol este Director General Federația Patronală a Energiei
