Autori

Există un tip de avantaj strategic pe care niciun stat nu îl poate cumpăra și pe care puține țări îl mai au: prietenia istorică.

România traversează o perioadă paradoxală. Ne certăm obsesiv despre cum tăiem o plăcintă bugetară deja prea mică, în loc să discutăm serios despre cum o facem mai mare.

România traversează în această perioadă una dintre cele mai importante alegeri din ultimele decenii. În ciuda a ce ni se spune în fiecare zi, în plină criză politică, nu discutăm aici despre o alegere strict politică.

Există generații antreprenoriale care cresc în perioade de stabilitate și generații care sunt obligate să crească în vremuri de furtună.

Indiferent dacă vorbim despre o formare la finalul lunii mai sau, cel târziu, la început de iunie, noul guvern al României va intra direct într-un test de stres.

Există o explicație comodă, repetată aproape reflex în spațiul public: relația tensionată dintre stat și mediul de afaceri ar fi, în esență, o problemă de comunicare. Dacă guvernul ar explica mai bine reformele, dacă ar „vinde” mai eficient măsurile, dacă ar avea o narațiune mai coerentă, atunci lucrurile s-ar regla. Este o explicație liniștitoare. Dar este, în mare măsură, greșită.

România a fost, în cea mai mare parte a istoriei sale recente, povestea unui potențial nevalorificat. Narațiunea standard despre competitivitatea României, în măsura în care există una în literatura internațională de business, este o narațiune a costurilor: forță de muncă ieftină, taxe reduse, o piață internă relativ mare pentru Europa Centrală și de Est.

În economia globală actuală, securitatea cibernetică nu mai este un sector tehnologic de nișă. Este o infrastructură critică a puterii, situată la intersecția dintre securitate națională, competitivitate economică și influență geopolitică.

Există numeroase definiții ale Marii Strategii. Pentru John Lewis Gaddis, aceasta reprezintă alinierea aspirațiilor potențial nelimitate cu capacitățile în mod necesar limitate.