Autori

În geopolitica tehnologiei, lumea e mai complicată decât formula comodă „SUA versus China”. Există, desigur, o competiție strategică americano-chineză care structurează tot mai mult accesul la cipuri, inteligență artificială, cloud, date și infrastructuri critice. Dar între cei doi poli se mișcă o întreagă constelație de puteri tehnologice: Japonia, Coreea de Sud, India, Israel, Emiratele Arabe Unite și, într-o manieră diferită, Uniunea Europeană.

România discută enorm despre Europa, în mod firesc.

România a avut un deceniu foarte bun pentru antreprenori. Atât de bun încât ne-a creat, poate, și un obicei periculos: acela de a considera piața internă suficientă.

România are nevoie de un miracol. Nu în sens religios și nici în sensul naiv al salvatorului providențial, ci în sensul clasic al cuvântului: o țară prinsă între crize, oboseală și neîncredere care reușește, într-un interval scurt, să-și schimbe energia, direcția și ambiția.

Există o Românie despre care vorbim în fiecare zi. România deficitului, a infrastructurii precare, a administrației care agasează cetățeanul, a demografiei din ce în ce mai dificile, a scandalului politic permanent. Este o Românie reală, despre care merită cu siguranță vorbit.

Următorul avantaj competitiv al României nu se va construi doar la București. Se va construi în județe.

Fiecare generație speră să ofere următoarei ceea ce ei i-a lipsit: mai multe oportunități, mai puține limitări, conexiuni mai bune și, poate, un drum ceva mai lin prin viață.

Sectorul privat românesc are toate motivele să fie mândru de ceea ce a construit în ultimele trei decenii și jumătate.

Există un tip de avantaj strategic pe care niciun stat nu îl poate cumpăra și pe care puține țări îl mai au: prietenia istorică.

România traversează o perioadă paradoxală. Ne certăm obsesiv despre cum tăiem o plăcintă bugetară deja prea mică, în loc să discutăm serios despre cum o facem mai mare.