De la gaze naturale la metale rare precum litiul, România dispune de o serie de resurse strategice care pot sprijini dezvoltarea industriilor de viitor. De exemplu, utilizarea litiului pentru fabricarea bateriilor electrice ar putea transforma România într-un centru important al tranziției către mobilitatea verde.
Ca să nu mai vorbim de zăcămintele de gaze naturale a căror exploatare onshore și offshore pot acoperi o parte semnificativă din nevoile energetice ale tranziției și pot alimenta, pe termen definit, și industria grea. În paralel, reconversia regiunilor industriale tradiționale, cum ar fi Valea Jiului, Hunedoara sau Galați, trebuie să devină prioritate națională care să conducă la crearea unor centre industriale moderne, specializate în prelucrarea resurselor naturale și în fabricarea de produse cu valoare adăugată.
Dar o eventuală relansare a industriei românești este deocamdată serios amenințată de riscul delocalizării. Riscul delocalizării – adică mutarea producției în afara granițelor UE – planează ca o amenințare serioasă asupra întregii industrii europene. Ambițiile ecologice ale Europei, deși necesare, riscă să aibă efecte nedorite, dacă nu sunt gestionate atent.
Acest fenomen, cunoscut și sub denumirea de „carbon leakage” (scurgere de carbon), poate submina competitivitatea economică a UE, afectând atât locurile de muncă, cât și obiectivele de mediu. Politicile stricte ale UE privind emisiile de carbon și tranziția ecologică implică costuri ridicate pentru companiile europene. De exemplu, schemele de comercializare a certificatelor de emisii (ETS) impun taxe suplimentare pentru marii poluatori, forțându-i să investească în tehnologii costisitoare pentru a respecta standardele de mediu. În mod inevitabil, aceste costuri se reflectă în creșterea prețurilor de producție, ceea ce reduce competitivitatea pe piața globală.
Politicile stricte privind emisiile de carbon și tranziția către o economie verde impun costuri ridicate și pentru companiile din România, în special celor din sectoare cu un consum intensiv de energie, cum ar fi industria oțelului, a cimentului sau petrochimia., iar această povară financiară poate face diferența dintre viabilitate economică și relocare. În lipsa unor măsuri adecvate de sprijin, aceste companii ar putea fi tentate să își mute producția în țări din afara Uniunii Europene, unde costurile sunt mai mici și reglementările sunt mai permisive.
Iar efectele unei astfel de delocalizări ar fi devastatoare pentru economia României. Pierderea locurilor de muncă ar afecta grav comunitățile dependente de aceste industrii, în timp ce contribuția sectorului industrial la PIB s-ar reduce semnificativ. În același timp, delocalizarea subminează obiectivele de mediu pe care și le asumă Uniunea Europeană. În loc să fie redusă prin tehnologii moderne specifice, poluarea ar fi pur și simplu transferată în alte regiuni, fără a se diminua efectiv emisiile globale.
Față în față cu riscul delocalizării, România nu dispune de nicio viziune cu privire la soarta industriei autohtone. Doar vorbe înșirate politicianist fără o strategie clară care să sprijine modernizarea industriilor existente, să ofere stimulente fiscale pentru companii și să valorifice resursele naturale într-un mod sustenabil.
Investițiile în infrastructura energetică modernă și accesarea cu succes a fondurilor europene ar putea produce un model de adaptare la provocările globale, ar putea reduce costurile de producție industrială și ar putea menține competitivitatea României pe piața europeană și globală, păstrându-i și valorificându-i eficient activele economice.
România are nevoie să-și traseze direcția prin care să îmbine cu succes sustenabilitatea cu competitivitatea. Totul depinde de un singur lucru, șubred în prezent: capacitatea instituțională a Bucureștiului. În absența acesteia, industria românească rămâne captivă dilemei: delocalizare sau dezvoltare?
Daniel Apostol este Director General Federația Patronală a Energiei.
