Autori

Una dintre cele mai puternice metafore folosite de jurnalistul Tim Marshall în volumul "Epoca Zidurilor" este aceea că zidurile nu sunt doar structuri fizice, ci mai ales simboluri ale divizării umane și ale segregării sociale; sunt expresii ale fricii, ignoranței, intoleranței și lipsurilor noastre

La București este în curs de elaborare strategia energetică a României, un document programatic care ar trebui să guverneze modul în care se va produce întreaga transformare economică datorată tranziției energetice, sau cauzată, după caz, de aceasta. Dar zgomotul electoral de la București acoperă cu totul munca și abordările strategice de importanță majoră pentru următoarele decade

Era tranziției energetice e aici. Și în mijlocul peisajului în plină schimbare, industria țițeiului și gazelor naturale își asumă o serie de provocări majore legate de gestionarea resurselor umane și de asigurarea continuității forței de muncă calificate. Transformările economice și evoluția radicală a sectorului energetic au provocat o reevaluare profundă a modului în care sectorul se adaptează la noile realități ale pieței și la cerințele tot mai stringente în ceea ce privește durabilitatea și reducerea emisiilor de carbon.

Uniunea Europeană este adesea privită ca un exemplu de cooperare și integrare între statele membre. Dar în umbra acestui ideal se ridică un fenomen îngrijorător: birocrația europeană excesivă și suprareglementarea devin obstacole semnificative pentru ceea ce, paradoxal, doresc să sprijine: pentru dezvoltarea economică, pentru inovație tehnologică, pentru competitivitate în producție și pentru atragerea de volume considerabile de investiții private.

Forumului Economic Mondial (WEF) provoacă din nou. De data aceasta, WEF provoacă lumea să mediteze dar și să acționeze în sensul reconstrucției încrederii la nivel general, global. Chemați “să facă un pas înapoi”, liderii lumii ar trebui -potrivit WEF- să vină cu soluții de restabilirea încrederii la trei niveluri fundamentale: în viitor, în interiorul societăților și între națiuni.

“Republica cetățenilor” cedează pas cu pas locul “republicii fanilor”, spre aceasta din urmă îndreptându-se “en fanfare” societatea românească din ce în ce mai polarizată. Odată cu suprimarea republicii socialiste în urmă cu 34 de ani, România pornea pe drumul unei republici democratice, “a cetățenilor”. Dar clădirea unei democrații funcționale și construcția unei economii de piață liberă s-au dovedit a fi mai dificile și de mai lungă durată decât credeam în zorii acestor transformări. După ce o scurtă durată post-decembristă devenise “țara speranțelor”, România își punea în frunte dezonoranta etichetă a “țării mineriadelor”, apoi îmbrăcase haina “țării tuturor posibilităților”, sporindu-și din nou speranțele cu privire la integrarea ei în clubul “țărilor europene”. Însă, insidios și tenace, un alt proces de transformare pusese stăpânire pe această țară. Poate că fără să vrea neapărat, dar poate pe alocuri chiar plăcându-i, România a devenit “țara păcănelelor” (după cum a definit-o un antreprenor autohton), îndreptându-se în același timp cu pas alert spre o “republică a fanilor”, lăsând în urmă mult râvnita inițial “republică a cetățenilor”.

Țară europeană recunoscută pentru resursele sale energetice considerabile, România sărbătorește cei 105 ani de la Marea Unire, aflându-se în mijlocul unei bătălii diplomatice pe piața energiei din UE. Cu resurse interne de gaze naturale și țiței, cu o infrastructură energetică bine dezvoltată și cu un potențial impresionant pentru energia regenerabilă, diplomația energetică a țării are un set de atuuri remarcabile. Dar are și multe provocări. Să le luăm pe rând.

Cu ochii țintiți pe orizonturile Mării Negre, România trebuie să înceapă o nouă fază a dezvoltării sale economice, urmărind în același timp obiectivele climatice ale Uniunii Europene. În contextul căutării soluțiilor pentru o tranziție durabilă și securitate energetică, rolul țării în cadrul UE capătă o tot mai acută importanță, devenind din ce în ce mai complex pe măsură ce se apropie termenul (2027) la care România va deveni producătorul numărul unu de gaze naturale al Europei. În era în care securitatea energetică devine crucială, România se află în poziția favorabilă de a-și consolida o poziție strategică.

Un influent politician român din Parlamentul European îmi mărturisea recent la Bruxelles, cu ton anecdotic, că nu există politică publică europeană care să nu fie “ambițioasă”. Numai că, adăuga cu tâlc europarlamentarul, “și boul e ambițios”.

Tranziția energetică este procesul de trecere de la combustibilii fosili și alte surse de energie cu conținut ridicat de carbon către alternative mai durabile și cu emisii scăzute de carbon. Acest proces este urmare a preocupărilor globale legate de schimbările climatice, de securitatea energetică și de sustenabilitatea mediului. Tot aceste motive stau la baza politicilor publice și măsurilor corporatiste care vizează reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, atenuând astfel schimbările climatice și riscurile asociate.