Pe vremuri America era ca un super-DJ care mixa solo pe unica scenă globală. Dar acum pare că și-a scos căștile și în plină disonanță se ceartă cu fanii din primul rând. Pe de-asupra tuturor, o grea întrebare plutește: „Cine preia butoanele?”
Cine va mai conduce economia globală? Dacă răspunsul reflex e cumva „SUA, evident”, atunci s-ar putea să fie timpul pentru un „reality check”. Lumea are un ritm pe care și cele mai rapide burse abia mai pot să-l prindă din urmă. Iar America?
„Superstarul economic” al planetei, DJ-ul care dădea ritmul planetar pare că și-a pierdut urechea muzicală și dă semne că e prins între dorința de a rămâne liderul scenei și tendința de a se retrage în spatele unei cortine a tarifelor și a discursurilor de tip „MAGA” și „America First”, în fața haosului generat în întreaga lume. Jim O’Neill, fost economist-șef la Goldman Sachs și un observator fin al marilor mutări economice (e cel care a inventat acronimul BRIC pentru grupul Brazilia, Rusia, India, China), trage concluzia: „Chiar dacă SUA pot fi convinse să mai tempereze politica de război comercial, e clar că lumea are nevoie de noi formule de schimb și influență.”
16 aprilie - Maratonul de Educație Financiară
Deși Casa Albă insistă să ne arate altceva, SUA nu mai sunt singurul pol de putere. Cifrele ne arată limpede: din 2000 până în 2024, SUA, China, zona euro și India au fost responsabile pentru aproape 70% din creșterea PIB-ului global. SUA și China, singure, fac aproape 50%. E evident că, dacă unul dintre acești doi coloși își pierde avântul, ceilalți trebuie să compenseze. Și nu doar în teorie – în practică, acest lucru deja se întâmplă.
Altfel spus, America nu mai e centrul universului economic. Și dacă dă semne că pierde teren, alții fac pasul în față, nu toată lumea stă pe margine. Încă din 2008, în cartea sa „The Post-American World”, jurnalistul Fareed Zakaria semnala această mișcare strategică: „Puterea economică nu mai este o rețetă exclusiv americană. Alții învață jocul, și unii îl joacă la fel de bine, dacă nu mai bine.”
Europa, spre exemplu, începe să investească serios. Germania renunță, timid dar ferm, la faimoasa ei austeritate, încurajând investiții publice și modernizare. India vine cu o economie în plină formă, tânără, energică și dornică să joace în liga mare. Iar China? China își îndreaptă atenția spre consumul intern, încercând să devină mai puțin dependentă de exporturile în SUA și mai autosuficientă.
O’Neill notează: „Dacă toate aceste economii își coordonează politicile, impactul poate fi semnificativ.” Într-o lume obișnuită cu un singur lider, ideea de „co-guvernare economică” poate părea utopică. Dar în realitate, e o direcție fezabilă. De altfel, nu ar fi primul astfel de moment. În 2009, la Londra, summitul G20 a fost un exemplu istoric de coordonare globală.
Azi, un astfel de consens pare mai greu de obținut, dar nevoia e tot acolo. În cartea sa „Întoarcerea acasă: Calea către prosperitate într-o lume post-globală”, editorialistul Financial Times și analistul CNN, Rana Foroohar susține că trebuie să trecem urgent de la globalizare la regionalizare pentru a inaugura un viitor mai echitabil și mai prosper: „Globalizarea nu moare, dar devine localizată. Puterea economică se reîntoarce acasă.”
Nu este despre visuri idealiste, ci despre repoziționări strategice. Lumea nu mai este un joc single-player, în care SUA apasă toate butoanele. Potrivit multor analiști de marcă, SUA nu vor dispărea, dar nici nu vor mai dicta singure regulile jocului. Jocul global devine un multiplayer complex, în care fiecare actor important trebuie să înțeleagă că succesul vine din colaborare, nu din izolare.
Consultantul de strategie globală -fondator și CEO al AlphaGeo, o platformă de analiză predictivă geospațială bazată pe inteligență artificială- Parag Khanna susține în cartea sa „The Future Is Asian” că „viitorul nu aparține unei singure superputeri. Aparține celor care știu să colaboreze.” E o frază care sună bine pe LinkedIn, dar începe să dea și mai bine în ședințele de bord și chiar în reuniunile guvernamentale.
Probabil că ne îndreptăm spre o lume multipolară, unde mai multe centre de putere economică își vor împărți responsabilitatea și influența. Realitatea e că, pentru generația tânără care citește aceste rânduri, globalizarea arată diferit față de ce le-au povestit părinții.
Nu mai e vorba de „fabrica lumii” din Asia și nici de „bancherii lumii” din New York. Acum, lumea se transformă într-un patchwork (mozaic) economic, unde influența se distribuie între Est și Vest, Sud și Nord. Puterea devine regională, agilă și, mai ales, conectată.
Iar întrebarea nu e neapărat cine va fi următorul lider absolut, ci cine are curajul și inteligența să se adapteze. O’Neill punctează subtil: „Creșterea altor economii nu este o pierdere pentru SUA. Poate fi chiar un câștig.” Adică, dacă India crește, Europa inovează și China se stabilizează, toți vom avea de câștigat. Inclusiv americanii. Problema e că nu toți sunt pregătiți să accepte că prosperitatea globală nu vine din dominanță, ci din distribuție.
Poate cea mai importantă lecție a momentului ar fi să nu căutăm doar semnalele de la Casa Albă. Delhi, Berlin, Shanghai sau chiar Nairobi pot deveni relevante. Economia globală se exprimă în mai multe limbaje și se negociază pe mai multe fronturi. Iar cei care înțeleg asta – și acționează în consecință – vor fi cei care vor avea câștig pe termen lung.
Daniel Apostol este Director General Federația Patronală a Energiei.
