Autori

România (ca și întreaga Europă) are nevoie de un nou contract social. Cu clasa de mijloc în miezul său. Un nou contract social și nu o simplă ajustare, pentru că clasa de mijloc nu e un moft, e o infrastructură democratică. Din păcate, clasa mijlocie nu prea mai este ce-a fost în Europa, iar în România nu a apucat măcar să fie ceva.

Scriitorul Radu Paraschivescu spunea, într-un titlu devenit reper: „În lume nu-s mai multe Românii”. Corect. În lume nu-s. În lume, România e una. Dar în țară? În țară sunt prea multe Românii — și tot mai greu de pus laolaltă.

În contextul unui deficit bugetar persistent și al presiunilor europene pentru consolidare fiscală, România ia în calcul majorarea unor impozite-cheie. Deși aparent necesare, astfel de măsuri riscă să afecteze negativ economia reală, investițiile și gradul de conformare fiscală. Acest articol argumentează că soluția nu constă doar în supra-împovărare fiscală (creșterea taxelor și impozitelor), ci într-o reformă profundă a bazei de impozitare, a colectării și a modului în care statul cheltuiește banii publici.

De o bună vreme încoace deja, Europa Centrală și de Est nu-și mai poate permite luxul de a depinde de hazardul piețelor internaționale ale energiei

Un simplu nou tarif semnat cu carioca de Donald Trump poate declanșa o reacție în lanț, indirectă, în România. La capătul firului, tarifele vamale impuse de SUA Uniunii Europene pot lovi producători români de componente auto din Argeș și Dolj, pot crește prețurile la echipamente medicale în spitalele din Iași și pot amâna investiții strategice în infrastructura digitală din Cluj, de exemplu. Un război comercial SUA – UE nu e o simplă dispută între două blocuri economice mari — este un test de stres pentru întreaga arhitectură economică globală. Iar România, cu toate ambițiile ei europene, intră în acest conflict pe post de piesă într-un amplu joc de domino.

Imaginați-vă următorul scenariu: stați aliniați la linia de start a unei curse ce se vrea și de viteză dar și de rezistență. Aveți energia, planul și motivația să ajungeți cu bine la sosire. Dar pista nu e clară, traseul nu se vede, iar regulile se schimbă în plină alergare. Un arbitru vă mută linia de sosire. Altul pune piedici pe traseu. Altul ridică noi obstacole, garduri sau aruncă ad-hoc noi gropi-capcană. Și la fiecare câțiva metri, trebuie să va opriți și să completați câte un formular.

Sectorul energetic românesc nu poate fi guvernat în ritmul alert și nesigur al sondajelor sau în cel haotic al campaniilor electorale. Proiectele din energie se construiesc în mulți ani și angajamentele investiționale pot fi de ordinul miliardelor; orice întrerupere sau schimbare abruptă de viziune înseamnă pierderi de timp, bani și încredere.

Deși poate părea altfel, acest text este și nu este despre alegeri. Nu este direct despre alegerile prezidențiale, dar este despre alegerile de politică economică care vor ghida sectorul energetic românesc.

Nu scriu rândurile astea ca jurnalist, analist sau expert în economie. Le scriu ca simplu om. Ca român care își plătește singur facturile, face cumpărături cu lista în mână și trăiește firesc, ca mulți alții, cu grija zilei de mâine. Le scriu ca om care nu mai are răbdare să aștepte „vremuri mai bune” în timp ce cei care ar trebui să le aducă se ceartă pentru putere, negând de fapt cele mai bune vremuri pe care avem șansa să le trăim deja.