Autori

Am mai trăit vremuri grele. Mult mai grele ca acum. Între 1996 și 2000 am văzut foamea și fundul tunelului apropiindu-se năprasnic. Între 2010 și 2016 nu mai știam pe unde să scot cămașa. Nu mi-s străine nici recesiunea, nici sărăcia, nici disperarea. Le-am trăit, am învățat o noțiune fundamentală, căreia poporul îi spune: „Unde nu-i cap, vai de picioare”.

Pe vremea comunismului umbla o vorbă: „viitorul ne atârnă-n față”. Păi, hai să vedem cu ce se prezintă viitorul, după 36 de ani de la căderea comunismului.

Uneori, diavolul se ascunde în amănunte și, de acolo, ne zâmbește galeș. A pitit printre amănunte seducătoare altele foarte păguboase. Exact ca în preajma alegerilor, unde, sub masca bunelor intenții și a dragostei de țară, ni s-au vânturat pe sub nas niște morcovi. Probabil cu credința că suntem măgari (fie, treacă de la mine, măgăruși) și vom închide ochii, orbiți de grosimea legumei rădăcinoase. Înclin însă să cred că morcovul trebuia vânturat prin alte părți ale corpului.

Începea iarna în România anului 1996 și credeam că visez. Emil Constantinescu îl bătuse la puncte pe legendarul Ion Iliescu, iar Convenția Democratică câștigase alegerile.

Cea mai mare enigmă a alegerilor încheiate o reprezintă românii. Iar dintre ei, românii trăitori în străinătate sunt cei mai misterioși. Nu au trecut nici trei zile și, deja, am parcurs câteva teorii, de la cele mai simple până la cele mai îmbârligate. Mărturisesc că am fost vrăjit de unele, până în clipa în care am dat de altele. Mă voi referi numai la cele care au apelat la o adresare civilizată, lipsită de zorzoane și injurii și care au făcut, cât de cât, apel la date verificabile.