Discută mult despre Statele Unite, o alegere justificată strategic. România discută din ce în ce mai mult despre Orientul Mijlociu. În același timp, se vorbește la noi încă surprinzător de puțin despre continentul care concentrează o parte tot mai mare din producția industrială, consumul, tehnologia și creșterea economică a lumii: Asia.
Întrebarea nu este dacă România trebuie să aleagă între Vest și Asia. Aceasta ar fi o falsă dezbatere. România este și trebuie să rămână profund occidentală, europeană și transatlantică. Întrebarea serioasă este alta: cât de bine știe o țară occidentală precum România să profite economic de ascensiunea Asiei?
Iar răspunsul nu este tocmai confortabil. România nu are o expunere asiatică mică. Are o expunere asiatică dezechilibrată: consumăm secolul asiatic mult mai mult decât participăm la el. Importăm prezentul Asiei, dar exportăm prea puțin către viitorul ei.
China ne arată cel mai bine dezechilibrul
Cifrele comerțului româno-chinez sunt cea mai bună radiografie.
Potrivit datelor, în 2025 schimburile comerciale România–China au ajuns la aproximativ 11,08 miliarde de dolari. România a importat însă din China de circa 10,27 miliarde și a exportat de numai aproximativ 810 milioane de dolari, o cifră confirmată independent de baza de date UN COMTRADE. China a devenit astfel a treia sursă de importuri pentru România, dar abia a 25-a destinație pentru exporturile românești. Este un dezechilibru uriaș. La fiecare euro pe care îl vindem Chinei, cumpărăm de câteva ori mai mult.
Iar structura importurilor spune și ea ceva: electronică, echipamente, mașini și componente auto. Nu mai vorbim doar despre tricouri și jucării ieftine. Vorbim din ce în ce mai mult despre componente ale economiei moderne. Problema nu este că importăm din China. Aproape toată lumea o face. În 2025, UE a importat din China mărfuri de 559,4 miliarde de euro și a exportat doar 199,6 miliarde, China asigurând 22,3% din toate importurile extra-UE. Problema României este că nu am construit cealaltă jumătate a relației: export, investiții românești, parteneriate tehnologice și acces la piață.
Expunerea la Asia nu se măsoară doar în containere
Aici România are nevoie de o discuție mai sofisticată. Expunerea unei economii la Asia nu se rezumă la întrebarea „cât exportăm în Asia?”. Există patru straturi ale ei, iar noi le confundăm pe toate cu primul.
Există o expunere comercială: exporturi și importuri. O expunere investițională: cât capital asiatic intră în economie și, mai ales, cât capital național ajunge în Asia. O expunere industrială: în ce măsură fabricile, electronica, automobilele, bateriile, medicamentele și tehnologiile tale depind de lanțuri de aprovizionare asiatice. Și o expunere strategică: câtă infrastructură diplomatică și economică ai construit pentru Asia, câți specialiști, câte reprezentanțe comerciale, câte companii capabile să opereze acolo, câte relații instituționale solide. Privită prin toate cele patru straturi, România este puternic expusă comercial și industrial, dar aproape absentă investițional și strategic. Exact inversul unei relații mature.
Trei lecții din vecinătate: Ungaria, Polonia, Germania
Exemplul cel mai bun pentru România nu este Germania, ci Ungaria, cel puțin pentru prima lecție. Budapesta a decis deliberat să facă din investițiile asiatice o componentă a politicii sale industriale, atrăgând mai ales capital chinez și sud-coreean în automobile electrice și baterii. Strategia este controversată și nu trebuie copiată mecanic: produce dependențe, ridică probleme de securitate economică și concentrează prea mult economia într-un singur sector. Dar lecția rămâne validă. Ungaria nu privește Asia doar ca pe locul de unde cumpără produse; încearcă să aducă acasă fabrici, tehnologie, locuri de muncă și lanțuri industriale. România cumpără mult din Asia, dar atrage încă puțin din noua industrializare asiatică. Datele BNR privind investitorul final sunt elocvente: la sfârșitul lui 2023, stocul cu investitor final japonez era de circa 2,1 miliarde de euro, iar cel chinez de aproximativ 2 miliarde. Sunt sume relevante, dar mici raportat la capitalul occidental și la dimensiunea economiei. Nu lipsim din Asia. Dar suntem încă periferici în raport cu ea.
A doua lecție vine din Polonia. Și Varșovia e o economie mult mai legată de Europa decât de Asia, dar dezvoltă sistematic infrastructura internaționalizării. Agenția poloneză de investiții și comerț produce ghiduri și programe dedicate pentru China, India, Japonia, Coreea de Sud, Vietnam, Indonezia, Malaysia, Singapore și Taiwan; în 2025 a organizat la Seul un forum economic cu peste 200 de participanți și peste 160 de întâlniri B2B, inclusiv pentru susținerea exporturilor agroalimentare pe piața sud-coreeană. Asta nu înseamnă că Polonia a cucerit Asia. Înseamnă ceva mai simplu și mai important: statul și mediul de afaceri polonez tratează accesul la Asia drept o infrastructură de construit. România îl tratează încă prea des ca pe o succesiune de vizite oficiale.
A treia lecție vine din Germania și reprezintă un avertisment de luat în seamă. Ani la rând, industria germană a făcut averi din relația cu China: automobile, utilaje, chimie, tehnologie industrială. În 2025, China a redevenit cel mai important partener comercial al Germaniei, depășind din nou SUA, cu un schimb de circa 252 de miliarde de euro, dar cu un surplus de importuri din China crescut până la aproape 89 de miliarde. Tocmai de aceea Berlinul discută acum despre de-risking. Lecția este esențială: prea multă expunere într-o singură direcție devine o vulnerabilitate; prea puțină expunere la regiunile care cresc rămâne o oportunitate pierdută. O strategie bună este undeva la mijloc. România nu trebuie să înlocuiască o dependență europeană cu o dependență asiatică. Trebuie să devină mai diversificată.
Asia nu înseamnă China
Aici e poate cea mai mare greșeală intelectuală pe care o putem face. Orice discuție despre Asia ajunge repede la China. Dar Asia economică a următorilor douăzeci de ani este mult mai mult decât China.
Pentru România văd șase direcții, fiecare cu logica ei. China înseamnă scară industrială și piață, dar și cea mai mare nevoie de prudență strategică. India înseamnă creștere, tehnologie, pharma, servicii, apărare și o piață uriașă încă neexplorată de companiile românești. Japonia înseamnă capital sofisticat, industrie și investiții de foarte bună calitate, iar aici există deja o bază: în 2025, exporturile românești către Japonia au crescut cu 21,5%, potrivit EU-Japan Centre for Industrial Cooperation. Coreea de Sud înseamnă automobile, baterii, electronică, energie și apărare. Singapore înseamnă capital, fonduri, servicii financiare și poartă de acces către întreaga Asie de Sud-Est. Iar ASEAN (Vietnam, Indonezia, Malaysia, Thailanda, Filipine și celelalte) înseamnă poate cea mai interesantă oportunitate de diversificare.
China este scară. India este creștere. Japonia este tehnologie și capital de calitate. Coreea este industrializare. Singapore este poarta. ASEAN este diversificarea. România ar trebui să lucreze diferit cu fiecare dintre aceste piețe.
Avantajul întârzierii
Poate părea paradoxal, dar întârzierea noastră oferă și un avantaj rar. România nu are marile vulnerabilități ale Germaniei față de piața chineză. Nu are o industrie dependentă masiv de consumatorul chinez. Nu are nici concentrarea investițională pe care Ungaria începe să o acumuleze. Putem, așadar, construi relația cu Asia direct într-o logică de diversificare, nu de dependență, un lux pe care economiile deja supraexpuse nu îl mai au.
Putem spune limpede ce vrem: capital japonez, coreean și indian; investiții din Singapore; exporturi către China și ASEAN; tehnologie și parteneriate cu Taiwan și Coreea de Sud în sectoarele compatibile cu politica europeană; turiști, studenți, cercetători și conexiuni aeriene asiatice. Și, esențial, vrem companii românești acolo. Pentru că internaționalizarea nu poate însemna doar să rugăm pe altcineva să investească în România. Maturizarea economică începe atunci când capitalul românesc începe și el să plece în lume.
România trebuie să exporte mai mult decât produse
Există sectoare în care putem crește semnificativ. Agrifood-ul este evident: o clasă mijlocie asiatică în expansiune înseamnă cerere pentru alimente, carne, cereale procesate, lactate, vinuri și produse premium. IT-ul și cybersecurity-ul sunt o altă direcție: nu putem concura cu India prin volum, dar putem concura prin nișe. Apărarea și tehnologiile cu dublă utilizare capătă o importanță enormă în relațiile cu Coreea de Sud, India și Japonia. Energia, nuclearul, infrastructura, componentele auto, serviciile inginerești și educația completează lista. Dar pentru asta trebuie să renunțăm la ideea că un ministru merge trei zile la Tokyo sau Delhi și „am făcut strategie pentru Asia”. Strategia cere continuitate, nu excursii.
Avem nevoie de o politică economică asiatică, nu de excursii asiatice
România ar trebui să își construiască propriul Asian Exposure Index. În fiecare an ar trebui să știm exact cât exportăm, cât importăm, cât capital asiatic avem și în ce sectoare, unde există dependențe critice, câte companii românești operează în Asia și ce piețe cresc în relevanță.
Apoi ar trebui alese cinci-șase piețe prioritare, cu echipe economice serioase pentru fiecare. Nu douăzeci de priorități. Câteva pariuri. Aș începe cu India, Japonia, Coreea de Sud, blocul Singapore–ASEAN și, într-o formulă atent calibrată european și transatlantic, China.
România are nevoie simultan de de-risking și diversificare. De-risking acolo unde dependența de o singură țară sau tehnologie poate deveni periculoasă. Diversificare acolo unde am rămas prea dependenți de un număr mic de piețe occidentale. Cele două idei nu se contrazic, ci se completează.
Nu ne putem permite să privim secolul asiatic de la televizor
România va rămâne europeană. Economia noastră va rămâne profund legată de Germania, Italia, Franța și de restul pieței unice. Statele Unite vor rămâne fundamentale pentru securitatea noastră. Dar tocmai o Românie sigură de identitatea sa occidentală își poate permite să gândească global.
Nu trebuie să alegem între America, Europa și Asia. Trebuie să fim suficient de inteligenți pentru a ști ce luăm economic din fiecare relație, fără să ne pierdem busola strategică. Pentru că adevărata diversificare nu înseamnă să schimbi o dependență cu alta. Înseamnă mai multe piețe, mai mulți investitori, mai multe opțiuni și mai multă putere de negociere.
În economia secolului XXI, independența nu înseamnă izolare. Independența înseamnă opțiuni. Iar România are nevoie de mult mai multe opțiuni în Asia.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
