Dar există și o altă Românie. O Românie care câștigă. Și despre ea vorbim surprinzător de puțin.
Este România copiilor care urcă pe podiumurile marilor olimpiade. România antreprenorilor care nu se mai mulțumesc cu piața locală și cumpără companii în alte țări. România familiilor care construiesc afaceri ce trec dincolo de o generație. România tehnologiei dezvoltate la București sau Cluj și vândute în America, Asia și Europa. România lui David Popovici. România cineaștilor de pe covorul roșu. România cercetătorilor de la Măgurele. România Bursei de Valori București care privește dincolo de granițele țării.
Separat, toate acestea sunt povești separate. Împreună, ele transmit povestea unei țări. Poate că a venit momentul să spunem povestea Campionului România.
Copiii care uimesc lumea la matematică
Începem de unde începe orice țară puternică: de la talent.
În vara lui 2026, echipa României s-a întors de la Olimpiada Internațională de Matematică de la Shanghai cu șase medalii: una de aur, trei de argint, două de bronz. David-Vlad Mărghidan a luat aurul într-o competiție cu 666 de participanți din 117 țări.
Știm, România are probleme mari în educația de masă, iar excelența câtorva nu ascunde dificultățile multora. Dar nici extrema cealaltă nu este sănătoasă: să fim atât de ocupați să ne scoatem în evidență lipsurile, încât să nu mai vedem ce resursă de inteligență produce această țară.
Copilul român care este la același nivel cu cele mai bune minți ale generației sale din peste o sută de țări nu este doar o medalie. Este o promisiune. Întrebarea este ce facem cu ea: cum transformăm olimpicul de 16 ani în, de exemplu, fondatorul unui business la 35 ani și în CEO la 40. Aici începe legătura dintre România olimpicilor și România antreprenorilor.
De la olimpici la tigrii tech
România produce de decenii talent matematic și tehnic peste ceea ce ar indica profilul nostru demografic. Era inevitabil ca această cultură să înceapă să producă și business global.
UiPath a dovedit ceva ce pentru generația anilor ’90 ar fi părut imposibil: o companie pornită la București poate ajunge pe New York Stock Exchange. Bitdefender a demonstrat că tehnologia românească poate concura global în cybersecurity. În jurul acestor companii cresc deja generațiile următoare (AI, fintech, robotică, deep tech) care nu se mai nasc cu ambiția de a reuși doar în România, ci de a cuceri lumea. Aceștia sunt tigrii tech ai României. Iar piața mică devine, paradoxal, un avantaj: cine vrea să construiască la scală mare este obligat să gândească internațional foarte devreme.
Capitalul care se maturizează: de la exportul de talent la exportul de capital
Am petrecut trei decenii încercând să atragem capital străin. Un pas corect, aveam nevoie de el. Dar maturitatea unei economii începe când fluxul devine bidirecțional.
Digi operează deja pe mai multe piețe europene. AQUILA a intrat în Ungaria prin achiziția KITAX, după expansiunea din Republica Moldova. Banca Transilvania, eMAG, MedLife, fiecare, în sectorul său, evidențiază o clasă de business care gândește dincolo de granițe. O țară devine cu adevărat puternică nu doar când atrage investitori, ci când începe să producă investitori.
Superclanurile: capitalul care rămâne acasă și se transmite mai departe
Există o formă de capitalism românesc despre care vorbim cel mai puțin, deși e poate cea mai matură: afacerea de familie.
Dedeman este exemplul natural. Frații Pavăl au construit, pornind de la Bacău, cel mai mare retailer aflat în proprietate românească, au refuzat rând pe rând ofertele marilor lanțuri străine și au reinvestit profiturile în imobiliare și alte businessuri, transformând o afacere de familie într-un veritabil holding de capital. Autonom, ridicată de frații Ștefan la Piatra Neamț, arată aceeași logică: creștere organică, control păstrat în familie, capital răbdător.
Acesta nu e un detaliu de ordin emoțional. Este strategie economică. În toată lumea, capitalul se întoarce către forma sa istorică cea mai stabilă: familia care acumulează, guvernează și transmite ce a strâns peste generații. România începe să aibă propriile superclanuri. Iar o țară cu superclanuri este o țară cu memorie economică, cu capital care nu fuge la prima ofertă și cu antreprenori care construiesc pentru nepoți, nu pentru următoarele trei luni.
Prima generație a vrut să supraviețuiască. A doua, să devină lider în România. Generația care vine trebuie să vrea altceva: să devină lider regional și competitor global.
Bursa de la București poate deveni bursa unei regiuni
Aceeași maturizare apare într-o zonă aparent tehnică. Bursa de Valori București nu mai trebuie gândită doar ca infrastructură a României.
BVB s-a alăturat, ca partener tehnologic și acționar, proiectului noii burse de la Chișinău, construite împreună cu statul moldovean și investitori locali, operațională din vara lui 2026. Este mai mult decât o poveste despre bursă. Este o poveste despre influență: România poate exporta instituții, know-how financiar, standarde și încredere.
Aici se vede o Românie Globală în acțiune, nu una care așteaptă să pătrundă în sistemele altora, ci una care începe să construiască sistemele regiunii. Suntem în UE și NATO, la Marea Neagră, lângă Ucraina și Moldova. Reconstrucția Ucrainei, integrarea economică a Moldovei, energia Mării Negre, coridoarele europene, apărarea, portul Constanța, toate acestea privite separat sunt oportunități. Privite împreună sunt strategie de țară.
Câștigăm și pe covorul roșu
Filmul românesc este unul dintre cele mai performante branduri internaționale pe care le-am construit fără să îl tratăm vreodată ca fiind strategic.
La Cannes 2026, Cristian Mungiu a câștigat a doua Palme d’Or cu „Fjord”, devenind al zecelea regizor din istorie cu două trofee de acest tip - un club foarte select. Iar filmul care a câștigat această distincție îl are în rol principal pe Sebastian Stan, românul devenit deja parte din cinematografia globală. O țară de 19 milioane continuă să producă regizori, actori și filme care ajung în centrul conversației mondiale.
Nu mai putem vorbi despre acestea ca despre accidente fericite. Cultura este o industrie de influență a României. Trebuie însă tratată ca atare.
Campionul din bazin, laserul din Măgurele
David Popovici este poate cea mai vizibilă imagine contemporană a Campionului România. La Mondialele de la Singapore, în 2025, a câștigat aurul atât la 100 m, cât și la 200 m liber. Dar valoarea lui depășește medaliile obținute: David este imaginea unei generații care nu mai intră în competiția internațională cu complexul periferiei. Intră ca să câștige. După ce vezi un român devenind cel mai bun din lume, ideea că „noi nu putem” devine mai greu de susținut.
Și există o Românie despre care publicul aproape uită: la Măgurele avem ELI-NP, construit în jurul unui sistem laser de 10 petawați, o infrastructură de referință a fizicii europene. Problema noastră nu este absența excelenței. Este că nu conectăm zonele de excelență între ele.
Diaspora: de la exod la rețea globală
Milioane de români trăiesc în afara țării. Am discutat fenomenul aproape exclusiv ca tragedie demografică. În bună măsură, este și acest lucru. Dar, după două decenii, trebuie să vedem și celălalt adevăr: România are astăzi una dintre cele mai mari rețele umane europene răspândite pe continent: în corporații, universități, spitale, instituții europene, tehnologie și finanțe.
Nu trebuie convinși toți „să vină acasă”. Trebuie convinși să rămână conectați la ce se întâmplă acasă. Capital, know-how, mentorat, relații, reputație, acces. Nu brain drain versus brain gain, ci brain circulation.
Optimismul dovedit: succesul ca bază, nu ca decor
Avem nevoie să reteoretizăm optimismul românesc.
Nu optimismul festivist, care ridică steaguri și evită întrebările grele: nu trebuie să cădem în propagandă. Dar nici să defilăm cu pesimismul de serviciu, care confundă luciditatea cu disprețul de sine și a ajuns, la noi, un fel de comportament natural. Amândouă sunt forme de lene intelectuală. Amândouă ne scutesc de munca de a construi.
România matură are nevoie de altceva: un optimism al meritului dovedit.
Diferența este esențială. Optimismul festivist spune „suntem grozavi” fără dovezi. Optimismul meritului spune ceva important: iată ce am demonstrat deja că putem face și tocmai de aceea avem dreptul să cerem mai mult de la noi înșine.
Aurul de la Shanghai este o dovadă. Palme d’Or-ul de la Cannes este o dovadă. Dubla lui Popovici este o dovadă. Compania listată la New York, bursa exportată la Chișinău, laserul de la Măgurele, superclanurile care refuză să-și vândă independența, fiecare, separat, poate fi descris drept un accident. Împreună încetează să mai fie accident și devin o tipologie.
Iar un tipar de succes nu este motiv de autoflatare. Este o bază de relansare. O țară nu se relansează pe baza fricii și nici a iluziilor. Se relansează pornind de la încrederea meritată, singurul optimism care rezistă la contactul cu realitatea, fiindcă nu cere nimănui să ignore problemele. Cere doar să nu mai ignorăm dovezile.
Meritul dovedit este capitalul psihologic al unei națiuni. România l-a acumulat, discret, timp de două decenii.
De la „se poate și la noi” la „se poate de la noi”
Ani întregi, când vedeam ceva bine făcut, spuneam cu uimire: „Uite că se poate și la noi.” Era expresia unei țări care se compara permanent cu alții.
România matură trebuie să spună altceva: se poate de la noi. Poți construi din România o companie globală. Poți câștiga de aici o olimpiadă mondială. Poți face un film românesc și lua Palme d’Or. Poți construi capital acasă și cumpăra companii în alte state. Poți transmite o afacere de familie din generație în generație. Poți dezvolta la Măgurele cercetare de calibru.
Prima mare misiune a României după 1989 a fost întoarcerea în Occident. Am intrat în NATO, în UE, am intrat în Schengen. Întrebarea acelei etape era: cum ajungem și noi acolo?
Următoarea etapă începe cu o întrebare diferită: unde vrem ca ceilalți să vină după noi?
Poate fi cybersecurity. Poate fi energie. Poate fi Inteligență Artificială. Poate fi apărare și tehnologie cu dublă utilizare. Poate fi cinema. Poate fi infrastructură financiară regională. Nu vom fi campioni la toate, nici nu trebuie. Țările puternice își aleg câteva domenii în care să performeze și investesc consecvent în ele.
România de succes nu este un proiect pentru 2040. Este deja aici. Este în copilul care se întoarce de la Shanghai cu aur la gât. În antreprenorul care semnează o achiziție la Budapesta. În familia care refuză să-și vândă compania. În Bursa de la București care construiește la Chișinău. În regizorul care ridică Palme d’Or la Cannes. În David Popovici înaintea startului unei finale mondiale.
Până acum am privit aceste episoade separat. Poate că este timpul să le privim împreună. Pentru că separat sunt povești de succes. Împreună sunt povestea unui campion. Campionul România.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
