Deficitul, taxele, reducerile de cheltuieli și optimizările fiscale sunt importante. Dar ele nu pot ține loc de strategie economică națională.
Problema României nu este doar că cheltuiește prea mult. Problema este că produce, atrage și exportă prea puțin în raport cu potențialul său. De ani întregi repetăm aproape ritualic că „România are potențial”. Între timp, alte state au rămas cu investițiile, cu lanțurile logistice, cu fabricile, cu centrele regionale, cu fondurile suverane și cu miliardele. Potențialul neacționat nu este un activ. Este o datorie amânată față de propria generație.
Poate că întrebarea incomodă pe care trebuie să ne-o punem este simplă: știm noi, ca stat, să atragem bani? Știm să întindem covorul roșu? Știm pe cine trebuie să convingem și cum? Și mai ales — avem răbdarea să construim o relație cu capitalul global, nu doar să așteptăm să ne descopere el pe noi?
Diagnosticul real: nu deficit de resurse, ci deficit de strategie
În momentul de față, discuția publică este dominată de austeritate și redistribuire internă. Dar adevărata miză ar trebui să fie creșterea veniturilor bugetare prin două motoare mari: atragerea investițiilor străine și internaționalizarea companiilor românești. Cele două sunt profund legate. Un stat care devine atractiv pentru capital extern își dezvoltă automat și capacitatea propriilor firme de a se extinde regional și global — pentru că infrastructura, ecosistemul de servicii și reputația instituțională cresc simultan. România nu duce lipsă de argumente de vânzare. Duce lipsă de vânzători. Și de o arhitectură instituțională care să transforme interesul în decizie de investiție, rapid și fără fricțiuni.
Roadmap-ul cu cinci mișcări concrete - Noul guvern ar trebui să trateze atracția de capital ca pe o urgență strategică, nu ca pe un exercițiu de comunicare. Iată ce înseamnă asta în practică:
Prima mișcare: segmentarea piețelor de capital și pitch-uri țintite
Nu toți banii sunt la fel și nu toate capitalele sunt egale. România trebuie să facă ceva ce statul evită de prea mult timp: o analiză brutal de sinceră a deficitului comercial și a sectoarelor unde poate construi avantaje competitive reale. Energia — nucleară, hidro, regenerabilă — este unul. Apărarea și industria duală, într-un context geopolitic european complet schimbat, este altul. Agricultura de precizie și procesarea alimentară, la scară industrială, este al treilea. Infrastructura digitală și centrele de date, date fiind costurile energetice și poziția geografică, este al patrulea.
Pe baza acestei analize, România trebuie să construiască pitch-uri dedicate — nu materiale generice de promovare, ci propuneri concrete, sectoriale, cu cifre, cu stimulente, cu interlocutori identificați — și să le ducă direct în capitalele relevante: Riad, Abu Dhabi, Tokyo, Londra, Singapore, New York, Shanghai, Mumbai etc. Nu conferințe. Misiuni economice cu mandate clare și rezultate așteptate.
A doua mișcare: diplomație economică G2G cu componentă privată
Franța lui Emmanuel Macron oferă modelul cel mai relevant. Prin campanii agresive de promovare economică, contacte directe cu mari investitori și un efort constant de poziționare internațională — culminând cu summiturile „Choose France” de la Versailles, care au generat angajamente de zeci de miliarde de euro — Franța a redevenit una dintre cele mai atractive destinații de investiții din Europa. Macron a înțeles ceva esențial: în competiția globală pentru bani, liderii vând personal. Nu deleleagă. Nu trimit funcționari. Ei fac pitch-ul.
România are nevoie de același mecanism. Consultări economice aplicate în format G2G — government to government — cu participarea directă a mediului privat românesc. Noua echipa - Premierul și ministrul finantelor si. cel al economiei - nu ar trebui să ajungă la Riad sau Abu Dhabi fără un grup de zece companii românești relevante alături. Fondurile suverane din Golf nu finanțează abstracțiuni. Ele investesc în relații, în oameni, în proiecte concrete discutate față în față.
A treia mișcare: învățarea din modelele de succes și adaptarea lor
Singapore s-a poziționat ca poartă de intrare în Asia de Sud-Est mizând pe trei piloni: predictibilitate juridică absolută, infrastructură de clasă mondială și relații privilegiate cu marile fonduri globale. EDB — Economic Development Board — funcționează de zeci de ani ca o mașinărie de atras investiții, cu procese clare, răspunsuri rapide și o cultură instituțională orientată spre client, nu spre proceduri. Emiratele Arabe Unite au construit în mai puțin de două decenii un hub financiar și logistic între Asia, Africa și Europa. ADGM și DIFC nu sunt doar zone economice speciale — sunt ecosisteme juridice complete, cu legislație de common law, arbitraj internațional și acces la capital global, operate cu viteza unui startup și cu seriozitatea unui stat.
Irlanda a ales alt vector: fiscalitate competitivă, branding economic inteligent și investiție masivă în relația cu diaspora și cu universitățile americane. Rezultatul: Apple, Google, Meta, Pfizer și-au stabilit cartierele generale europene la Dublin, generând un efect de bulgăre de zăpadă care a transformat o economie de 4 milioane de oameni într-un exportator net de capital.Polonia a jucat cartea manufacturingului. A investit în autostrăzi, a simplificat procedurile pentru investitori mari, a creat zone economice speciale funcționale — nu decorative — și a promovat agresiv capacitățile sale industriale în fața companiilor care plecau din Asia sau din Rusia. Rezultatul: LG, Volkswagen, Amazon, KGHM — o industrie manufacturieră robustă, rezistentă la șocuri.
România are câte puțin din toate aceste avantaje: poziție geografică excelentă la intersecția dintre Europa Centrală și Estul Îndepărtat, resurse energetice remarcabile, un sector IT performant și exportator net, agricultură cu potențial de clasă mondială, acces deplin la piața europeană, securitate euroatlantică solidă și costuri încă competitive. Combinația este rară. Dar avantajele nefolosite nu valorează mare lucru.
A patra mișcare: recalibrarea geopolitică a diplomației economice
Trebuie să înțelegem schimbarea profundă în geografia banilor. O parte tot mai mare din investițiile globale vine din afara spațiului euroatlantic. Prosperitatea actuală a României se datorează în principal Occidentului și parteneriatului strategic cu SUA — iar acest fundament rămâne nenegociabil și esențial: e foarte bine ca avem atatia investitori din Vestul Europei si America si investitori regionali in crestere precum Turcia, Grecia si Israelul.
Dar e nevoie de mai mult: lumea capitalului se schimbă rapid. Fondurile suverane din Golf controlează active de peste 4 trilioane de dolari și caută diversificare geografică. Companiile sud-coreene și japoneze caută platforme europene pentru a evita tarife și tensiuni comerciale. India produce miliardari la un ritm fără precedent, cu apetit pentru investiții în infrastructură și agricultură. Diaspora chineză din Singapore și Vancouver gestionează capital privat substanțial, în căutare de stabilitate europeană. La fel si diaspora libanezo-siriana din Sao Paolo sau Lagos, alte megacity-uri unde este esential ca Romania sa fie prezenta.
România trebuie să învețe să folosească parteneriatele strategice și pentru componenta economică, nu doar pentru cea politică sau militară. Parteneriatul cu Japonia ar trebui să genereze investiții aditionale de la companii precum Toyota sau trading houses mari precum Mitsubishi Corporation, in paralel cu cresterea foarte buna a relatiei diplomatice. Diplomația economică nu mai este un lux al statelor mari. Este o necesitate de supraviețuire competitivă.
A cincea mișcare: reforma administrativă orientată spre investitor
Inclusiv regimul de vize și procedurile de aprobare a investițiilor trebuie regândite radical. Multe state concurente — Emiratele, Singapore, Portugalia prin programul Golden Visa recalibrat, Ungaria prin HIPA — au înțeles că viteza administrativă este ea însăși un avantaj competitiv. Investitorul nu mai are răbdare cu state care cer șase luni pentru un aviz de mediu sau trei ministere pentru o aprobare de construcție.
România mai funcționează adesea cu reflexe administrative defensive, ca și cum investitorul ar trebui să fie recunoscător că este primit. Realitatea este inversă și brutală: competiția globală pentru capital este feroce, iar decizia de a investi în România sau în Polonia, în Maroc sau în Serbia se ia uneori în câteva săptămâni. Dacă în acel interval România nu răspunde rapid, clar și cu o propunere concretă, pierde. Soluția nu este exclusiv digitalizarea, deși este necesară. Soluția este o schimbare de cultură instituțională: statul român trebuie să trateze marele investitor ca pe un client strategic, nu ca pe un solicitant de aprobare. Si sa ii ofere un fast track, daca nu, o sa faca asta vecinii si banii vor fi cheltuiti in hotelurile, restaurantele si parcurile lor industriale, nu in ale noastre.
Concluzie: urgența kickstart-ului economic
România are nevoie de un „kickstart” economic inteligent. Nu doar pentru a acoperi deficitul de azi, ci pentru a construi reziliența financiară a următorului deceniu si a da un sentiment de optimism justificat care sa accelereze relansarea. Asta înseamnă identificarea rapidă a țintelor de capital relevante, misiuni economice cu mandate clare, reformă administrativă orientată spre investitor și o diplomație economică G2G cu componentă privată structurată.Adevărul este simplu și inconfortabil: dacă nu vom învăța să atragem rapid bani și oportunități, vom continua să ne certăm la infinit despre cum împărțim lipsurile. Iar lumea nu va aștepta să terminăm dezbaterea.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
