Problema este că miracolele naționale nu se produc singure. Au nevoie de instituții, de capital și de o conjunctură internațională favorabilă. Dar mai au nevoie de ceva despre care vorbim mult prea puțin: personalități capabile să transforme resursele unei țări în direcție, iar direcția în încredere.
Aici, România anului 2026 are o mare problemă.
Nu ducem lipsă de politicieni. Nu ducem lipsă de oameni de afaceri. Nu ducem lipsă de funcții, instituții, strategii, conferințe sau planuri. Ceea ce pare să ne lipsească sunt figurile cu suficientă greutate pentru a ordona un sistem în jurul lor: oameni care înțeleg simultan puterea, lumea, economia și psihologia unei societăți.
De aceea, propun un mic exercițiu de imaginație. Să-i angajăm pe Andreotti și pe Agnelli. Nu literalmente, evident, ci să importăm ceea ce au reprezentat ei ca tipuri de leadership.
Divo Giulio și L’Avvocato
Italia a produs, în secolul XX, două personaje care, fiecare în universul său, au întruchipat puterea.
Giulio Andreotti era „Divo Giulio”. I s-a mai spus „La Volpe”, Vulpea, „La Sfinge”, Sfinxul, ba chiar „Belzebù”. Nu toate poreclele erau complimente și tocmai aceasta este ideea. Andreotti inspira fascinație, teamă, ironie și controversă, dar aproape niciodată indiferență. A fost de șapte ori președinte al Consiliului de Miniștri și a ocupat, într-o carieră de peste patru decenii, aproape toate marile poziții ale statului italian.
Nu construiesc aici o odă. Dimpotrivă. Biografia lui Andreotti este inseparabilă de controversele și zonele întunecate ale Primei Republici italiene. Dar Andreotti poseda ceva devenit rar în politica europeană: simțul puterii.
Știa că politica înseamnă aritmetică parlamentară, dar și psihologie. Știa să negocieze, să aștepte, să construiască punți între lumi care nu se plăceau. Înțelegea Vaticanul, Washingtonul, partidele, administrația, mediul de afaceri și politica externă. A fost, între altele, ministru de Externe între 1983 și 1989, după decenii petrecute în centrul sistemului politic italian.
În cealaltă jumătate a ecuației stătea Giovanni „Gianni” Agnelli. L’Avvocato. Avocatul. Avea diplomă în drept, de unde și porecla devenită un titlu nobiliar informal al capitalismului italian. Agnelli nu era doar șeful Fiat. Era una dintre imaginile prin care Italia se prezenta lumii.
Sub conducerea sa, Fiat s-a consolidat ca unul dintre marile grupuri industriale internaționale, iar Agnelli a traversat crizele economice și sociale ale anilor ’70 și începutului anilor ’80 prin restructurare, tehnologizare și repoziționare industrială. Dar Agnelli înțelesese ceva mai subtil. O mare companie nu produce numai automobile. Produce și încredere într-o țară.
El vindea Fiat, dar, într-un anumit sens, vindea și Italia. Stilul, relațiile internaționale, accesul la elitele politice și financiare occidentale, capacitatea de a conversa de la Torino la New York îl transformau în mult mai mult decât un industriaș. Relațiile sale ajungeau la personaje precum John F. Kennedy, David Rockefeller sau Henry Kissinger. Era întruchiparea capitalismului cu personalitate.
Un om, dar și o dinastie
Și mai era ceva, esențial pentru lecția pe care vreau să o scot în evidență. Agnelli nu era un antreprenor solitar, ci chipul vizibil al unei familii. În spatele lui stătea o dinastie care a construit de-a lungul generațiilor și care, la peste un secol de la fondarea Fiat, controlează astăzi (prin Exor și prin John Elkann) un portofoliu global. Aceasta este marea lecție a capitalismului matur: unitatea care rezistă în timp nu este individul, ci familia care transformă avuția în instituție.
România discută rareori în acești termeni. Vorbim despre antreprenori, aproape niciodată despre dinastii antreprenoriale. Or, marile economii nu se sprijină doar pe companii, ci și pe familii care gândesc în decenii, nu în cicluri electorale sau trimestriale.
Statecraft și businesscraft
România nu trebuie să copieze Italia, ci doar să înțeleagă lecția italiană.
„Miracolul economic italian” nu a fost opera lui Andreotti și Agnelli, a spune asta ar fi o falsificare a istoriei. Miracolul a rezultat din reconstrucția postbelică, investiții, industrializare, deschidere internațională, integrare europeană, stabilitate monetară și energia extraordinară a societății italiene. Anii ’50 au adus o dezvoltare economică susținută, iar aderarea la Comunitatea Economică Europeană, prin Tratatul de la Roma din 1957, a accelerat deschiderea economiei. Dar Italia a avut ceva ce România trebuie să redescopere: elite politice și economice capabile să dea chip unei epoci.
De aici, două concepte de care România are nevoie astăzi.
Primul este statecraft-ul, arta de a conduce statul: negociere, răbdare, coaliții, memorie instituțională, înțelegerea raporturilor de putere, capacitatea de a vorbi simultan cu adversarii și cu aliații și, mai ales, capacitatea de a păstra statul funcțional atunci când politica devine disfuncțională. Este andreotti-ismul de care avem nevoie: nu mecanismele obscure ale Primei Republici, ci competența de a stabiliza situația.
Al doilea este businesscraft-ul, corespondentul corporatist al statecraft-ului, arta de a conduce capitalul cu ambiție strategică: companii care gândesc internațional, capital autohton puternic, investiții în tehnologie, prestigiu, design, brand de țară și convingerea că România nu este doar o piață, ci și un producător de valoare și de putere economică. Este agnelli-ismul de care avem nevoie: nu oligarhie industrială, ci ambiție industrială.
Primul construiește stabilitate. Al doilea construiește energie. România are nevoie de amândouă.
Unde sunt Andreotti și Agnelli ai noștri?
Probabil că nu există. Sau poate există fragmente din ei, distribuite între mai mulți oameni.
Și aici trebuie schimbată întrebarea. România nu trebuie să aștepte apariția providențială a unui Andreotti sau a unui Agnelli: istoria nu livrează personalități la comandă. Putem însă identifica abilitățile lor și construi un leadership colectiv care să le reproducă.
Un Andreotti colectiv ar însemna o generație transpartinică de lideri care acceptă că există câteva dosare ale statului român ce trebuie scoase din zona electorală: securitatea, apărarea, infrastructura strategică, energia, educația, demografia și poziționarea României în Europa. Putem concura pentru voturi fără să concurăm pentru demolarea statului.
Un Agnelli colectiv ar însemna zece, douăzeci sau cincizeci de antreprenori și familii de business care nu se mai întreabă doar cât valorează compania lor, ci cât poate valora România dacă ei reușesc. Capital românesc cu ambiție europeană. Companii care cumpără în străinătate, nu doar sunt cumpărate. Branduri românești globale: în inteligență artificială, energie, apărare, agricultură sofisticată, infrastructură digitală, industrie și servicii cu valoare adăugată. Și, la fel de important, oameni de business care redevin personaje publice fără să devină politicieni: capabili să vorbească despre viitorul țării, să inspire și să mobilizeze.
România are o problemă de energie
Crizele noastre sunt politice, fiscale, economice, demografice și geopolitice. Dar sub toate acestea există una mai greu de măsurat: criza de energie colectivă.
Oamenii trebuie să creadă că peste zece ani țara poate arăta mai bine decât astăzi. Antreprenorii trebuie să creadă că merită să investească. Tinerii trebuie să creadă că merită să rămână sau să se întoarcă. Funcționarii buni trebuie să creadă că merită să construiască instituții. Diaspora trebuie să creadă că România poate deveni un proiect în care merită reinvestit. Iar partenerii noștri externi trebuie să vadă în România nu doar un aliat disciplinat la frontiera estică a NATO, ci un stat european cu ambiție proprie.
Asta nu se obține exclusiv prin PIB, deficit redus sau rating de țară. Națiunile funcționează și prin imaginație. Au nevoie de simboluri. De personaje. De povești despre ele însele.
În căutarea miracolului românesc
România a trecut de prea multe ori prin crize spunându-și că trebuie doar să reziste. Poate că următorul proiect național nu trebuie să fie doar despre rezistență. Trebuie să fie despre salt.
Dinspre periferie spre centru. Dinspre consum spre producție. De la outsourcing la proprietate intelectuală. De la improvizație politică la strategie. De la complexul țării mici la mentalitatea unei puteri regionale.
Miracolul românesc nu va veni de la un singur partid. Nici de la un singur guvern. Și, probabil, nici de la un singur om.
De aceea, dacă Andreotti și Agnelli nu sunt disponibili pentru angajare, să facem următorul cel mai bun lucru: să le angajăm calitățile. De la Andreotti să luăm strategia, negocierea, răbdarea, memoria, instinctul puterii și obsesia pentru funcționarea statului. De la Agnelli să ne concentrăm pe ambiția, stilul, curajul economic, deschiderea internațională și convingerea că o companie mare poate ridica prestigiul unei țări.
Iar peste toate acestea, ceva ce trebuie să fie specific românesc: viteza unei țări care știe că timpul nu mai lucrează neapărat în favoarea ei. Și maturitatea unei națiuni care își tratează apartenența la UE și NATO nu ca pe un detaliu, ci ca pe un avantaj strategic activ.
Aceasta ar putea fi formula deceniului care vine: statecraft în politică, businesscraft în economie și ambiție românească în societate.
Nu avem nevoie să devenim Italia. Avem nevoie să facem ceea ce Italia a reușit cândva atât de spectaculos: să transformăm o perioadă de nesiguranță într-o perioadă de ascensiune.
Pentru că România nu mai are nevoie doar de încă un guvern care să gestioneze următoarea criză. Are nevoie de oameni care să facă posibil următorul miracol românesc.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
