Nu vorbim despre un contract, un parteneriat semnat la un summit, ci despre o legătură umană construită cu o generație în urmă, prin educație, solidaritate și încredere, care astăzi se reflectă în oamenii ce conduc (sau au condus până de curând) guverne și instituții importante. România deține un asemenea avantaj. Întrebarea este dacă îl vom folosi înainte ca timpul să ni-l ia. Iar timpul tocmai ne-a transmis un avertisment.
La mai bine de un an de la începutul celui de-al doilea mandat Trump, un adevăr s-a decantat în strategia europeană: Europa a intrat în această nouă eră de turbulențe geopolitice mai puțin vulnerabilă decât anticipau mulți, nu pentru că a rămas pe loc, ci pentru că a folosit schimbarea pentru a-și deschide noi oportunități.
În timp ce Washingtonul redeschide războaie comerciale și pune presiune atât pe aliați, cât și pe rivali, Bruxelles-ul a realizat una dintre cele mai importante repoziționări strategice din ultimii ani. A accelerat negocieri blocate, a finalizat acorduri amânate de mult timp și și-a extins angajamentele economice pe mai multe continente simultan. De la relansarea relației cu India la încheierea negocierilor cu Indonezia, de la apropierea de America Latină la consolidarea relațiilor cu ASEAN, Europa a redescoperit primul principiu al rezilienței strategice: diversificarea nu mai este doar o poliță de asigurare, ci a devenit strategia însăși. Iar nicăieri acest lucru nu este mai vizibil decât în Asia de Sud-Est.
Momentul ASEAN al Europei
Timp de două decenii, atenția Uniunii Europene față de Asia s-a concentrat aproape exclusiv prin Beijing. Schimburile comerciale, investițiile și energia diplomatică, toate gravitau în jurul Chinei.
Anii 2020 au schimbat însă ecuația. Rivalitatea dintre SUA și China a transformat Asia de Sud-Est dintr-o periferie comercială într-unul dintre cele mai disputate zone ale lumii. Pandemia a expus vulnerabilitățile lanțurilor globale de aprovizionare, iar companiile europene au început să privească cei aproximativ 686 de milioane de locuitori ai ASEAN nu doar ca pe o platformă de producție, ci și ca pe o piață de consum. Cifrele confirmă această evoluție. ASEAN este astăzi al treilea partener comercial al UE din afara Europei, cu un comerț de bunuri de 258,8 miliarde de euro în 2024 și servicii care adaugă peste 130 de miliarde de euro. Și mai relevant este faptul că stocul investițiilor directe europene în ASEAN a ajuns la aproximativ 400 de miliarde de euro, mult peste cele circa 247 de miliarde investite în China.
Această comparație spune mai mult despre încrederea mediului de afaceri european decât multe comunicate oficiale. Capitalul nu alege pe bază de sentimente, ci în funcție de oportunități recunoscute.
Nu vorbim doar despre diversificare comercială, ci despre poziționarea într-o regiune pe care ASEAN își propune să o aducă între primele patru economii ale lumii. Planul Strategic AEC 2026–2030 și Viziunea Comunității ASEAN 2045 exprimă explicit această ambiție. Este, desigur, o aspirație, nu o certitudine. Dar este o aspirație susținută de demografie, de o bază industrială tot mai solidă și de o economie digitală care se estimează că se va dubla până la finalul deceniului.
Ce înseamnă centralitatea ASEAN
Factorii de decizie europeni vorbesc despre „autonomie strategică”. Liderii ASEAN preferă un concept mai direct: centralitatea. Ideea este simplă. În loc să aleagă între Washington și Beijing, ASEAN insistă să rămână platforma prin care este organizată cooperarea regională. Centralitatea înseamnă refuzul de a deveni obiectul competiției dintre marile puteri și ambiția de a fi masa la care această competiție este gestionată.
Pentru Europa, atractivitatea este aproape naturală. ASEAN oferă Bruxelles-ului ceva rar în lumea de astăzi: o arhitectură bazată pe reguli și consens, care rezonează cu propriul ADN diplomatic european. Într-o epocă a fragmentării, acesta nu este un detaliu minor. ASEAN devine astfel nu doar un partener economic, ci și un factor de stabilitate geopolitică, unul dintre puținele foruri funcționale în care rivalii încă negociază, în loc să se limiteze la confruntare și poziționare.
Vietnam, inima economică a ASEAN
Dacă ASEAN oferă cadrul strategic, Vietnamul oferă tot mai mult dinamica economică. Într-un singur deceniu, Vietnamul a devenit una dintre cele mai convingătoare povești de succes ale economiei globale. Motivul nu este doar costul redus al forței de muncă, ci capacitatea sa de poziționare strategică. Vietnamul s-a plasat exact la intersecția unor tendințe definitorii ale vremurilor în care trăim: diversificarea lanțurilor de aprovizionare, digitalizarea producției, tranziția verde și menținerea unui echilibru atent între marile puteri.
Mediul de afaceri european a observat rapid această transformare. Acordul de Liber Schimb UE–Vietnam, intrat în vigoare în august 2020, rămâne unul dintre cele mai ambițioase acorduri comerciale încheiate vreodată de Uniunea Europeană cu o economie în curs de dezvoltare. În primii cinci ani, comerțul bilateral a ajuns la aproape 298 de miliarde de dolari, aproape 40% din întregul schimb comercial realizat între cele două părți în ultimele trei decenii. Acordul nu a accelerat pur și simplu relația, ci a redefinit-o. Astăzi, Vietnamul este cel mai mare partener comercial al UE din interiorul ASEAN.
Vietnamul a devenit și una dintre principalele destinații ale strategiei „China Plus One”. Singapore rămâne centrul financiar și logistic al regiunii, însă în investițiile industriale de tip greenfield, cele care construiesc fabrici și creează locuri de muncă, Vietnamul performează mult peste ceea ce ar sugera dimensiunea sa. Pentru Europa, Vietnamul funcționează ca o poartă dublă: către o piață internă de peste 100 de milioane de oameni și către întregul ecosistem economic ASEAN.
Avantajul pe care România îl deține și pe care nimeni nu îl poate cumpăra
Aici intervine argumentul pe care prea puțini îl formulează explicit la București. Pentru România, Vietnamul nu este o piață îndepărtată și abstractă. Este o relație construită în timp. România s-a numărat printre primele state care au recunoscut Vietnamul, iar relația diplomatică dintre cele două țări se apropie de 75 de ani.
Mai important însă, România a contribuit la formarea unei întregi generații de elite vietnameze. Aproximativ 4.000 de studenți vietnamezi au studiat în universitățile românești, iar mulți dintre ei au devenit ulterior oameni de știință, profesori, lideri politici și funcționari de rang înalt.
Cel mai cunoscut exemplu a fost, până în această primăvară, chiar prim-ministrul Vietnamului. Phạm Minh Chính a studiat la Universitatea Tehnică de Construcții București între 1977 și 1984, vorbește limba română și a condus Asociația Studenților Vietnamezi din România în anii ’80. În ianuarie 2024, revenirea sa la UTCB, în calitate de premier, a fost marcată de o emoție autentică și vizibilă.
Aceasta nu este o simplă anecdotă diplomatică. Este expresia unui capital de încredere care nu poate fi cumpărat sau recreat peste noapte. Și nu este un caz singular. Aceeași universitate a format și alți lideri vietnamezi importanți, ceea ce înseamnă că vorbim despre o rețea cu memorie comună, cu o limbă comună și cu o experiență comună care precede actualele calcule geopolitice.
Activele de prietenie se uzează
Există însă și o realitate incomodă: prietenia istorică este un activ perisabil. Iar acest lucru nu mai este o ipoteză teoretică. L-am văzut chiar anul acesta. În aprilie 2026, Phạm Minh Chính și-a încheiat mandatul de prim-ministru, fiind succedat de Lê Minh Hưng. Ceea ce ar trebui să atragă atenția Bucureștiului nu este schimbarea în sine, ci profilul succesorului. Noul premier și-a făcut formarea profesională, printre altele, în Shanghai și Japonia, nu în România. Cel mai vizibil dintre activele noastre de prietenie a părăsit prima linie a puterii, iar locul său a fost luat de un reprezentant al unei alte generații, formată în alte centre de influență. Aceasta este definiția perisabilității, observată în timp real.
Generația care a studiat la București, Cluj, Iași sau Timișoara se află astăzi la apogeul carierei. Dar niciun apogeu nu durează la nesfârșit. Primăvara aceasta ne-a arătat cât de repede se poate închide o ușă. România are, prin urmare, două sarcini majore. Prima este să valorifice relațiile existente acum, cât timp oamenii implicați încă ocupă poziții de influență. A doua este să construiască deliberat o nouă generație de relații, folosind aceleași instrumente care au funcționat în trecut: educația, schimburile academice, parteneriatele universitare și diplomația rețelelor de absolvenți.
Acestea nu sunt gesturi simbolice sau sentimentale. Sunt investiții strategice pe termen lung. Lecția anului 2026 este simplă: dacă nu reumplem rezervorul de prietenie, altcineva o va face în locul nostru.
Ambiție națională, în cadru european
Acest argument nu opune România Uniunii Europene. Dimpotrivă, îl plasează în interiorul proiectului european. ASEAN avansează către statutul de una dintre cele mai importante regiuni economice ale lumii. Comerțul, investițiile și acordurile dintre UE și ASEAN continuă să se extindă. Indonezia oferă un exemplu recent: negocierile pentru Acordul de Parteneriat Economic Comprehensiv UE–Indonezia s-au încheiat în septembrie 2025, eliminând tarifele pentru peste 98% dintre bunurile comerciale, chiar dacă acordul așteaptă încă semnarea și ratificarea.
România va beneficia oricum de acest cadru în calitate de stat membru al Uniunii Europene. Însă există o diferență fundamentală între a beneficia pasiv de oportunitățile create de Bruxelles și a le valorifica activ pornind de la propriile avantaje naționale. Statele care prosperă în interiorul Uniunii Europene nu sunt cele care așteaptă ca Bruxelles-ul să le deschidă piețe. Sunt cele care folosesc cadrul european pentru a amplifica avantajele pe care le dețin deja. Iar avantajul distinct al României în Asia de Sud-Est are un nume: prietenia istorică.
O legătură naturală. O folosim?
Întrebarea nu mai este astăzi dacă Europa și ASEAN își vor aprofunda relația. Acest proces este deja în desfășurare. Întrebarea pentru România este dacă vom transforma această moștenire valoroasă, dar perisabilă, într-un avantaj strategic durabil, înainte ca și alte uși să se închidă, așa cum una tocmai s-a închis la Hanoi.
ASEAN oferă centrul de greutate strategic. Vietnamul oferă motorul său economic. Iar România beneficiază de ceva ce puține alte state europene pot revendica la fel de credibil: o rețea de oameni care și-au început parcursul profesional în universitățile românești. Într-un moment în care rutele comerciale sunt redesenate, alianțele recalibrate, iar lanțurile de aprovizionare regândite, apropierea dintre Europa și ASEAN ar putea deveni una dintre marile povești economice ale acestui deceniu.
Pentru România, însă, miza este și mai personală. Prietenul bunicului a devenit prietenul nostru. Primăvara aceasta ne-a amintit că nu îl vom avea la nesfârșit. Rămâne să decidem dacă îl recunoaștem și îl valorificăm la timp.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
