Țara arde și baba se piaptănă semantic! Cam în situația asta mă aflu probabil dacă, din toată puzderia de taxe și măsuri noi împotriva mediului privat, anunțate ieri de ministrul Finanțelor, cel mai oribil lucru mi se pare că vine din zona limbajului.
Stigma. Marca dizgrației și a rușinii. Plasată asupra ideilor de piață și de profit nu doar în retorica politicianistă, care mai alunecă în această zonă când în preajmă sunt camere de filmat, ci, mai nou, și în formulări oficiale de acte normative fiscale. “Taxa pe lăcomie”! O premieră în limbajul legislativ al ultimelor decenii, cu rezonanțe ce păreau pierdute după revoluția bolșevică și anii comunismului, când și legile conțineau formulări acuzatoare din acest registru.
Măcar la nivel semantic, legislația fiscală mai recentă a evitat mărcile urii față de viciile și imoralitatea unui dușman indicat anume în societate, chiar dacă fondul redistribuției forțate de proprietate, prin mecanismele puse în mișcare prin impozite și taxe, a continuat să desemneze sancționați și beneficiari.
Dar timpul nuanțelor a trecut! Au rămas mai puțin de două săptămâni din decembrie, țara încă nu are buget care să susțină cheltuielile promise anul viitor și nici nu poate aproba unul în lipsa unor surse noi de încasări. E vremea ca Ana, Luca și cu Dej să bage iar spaima în burgheji cu taxe motivate prin carențele de caracter ale acestora, în aplauzele proletariatului care va achita de fapt, la final, nota de plată.
Adevărul este că nimeni n-a jucat vreodată mai cu tupeu rolul eroului salvator și purificator al moralității lumii decât statul obez, lacom, prăduitor, risipitor, imoral și iresponsabil. Un talent pe care politicienii și funcționarii ajunși la putere par să și-l transmită dintotdeauna, de la o guvernare la alta, odată cu cea mai prețioasă rețetă: cum să jupoi gâsca fără s-o faci să țipe prea tare, convingând-o că-i smulgi penele ca să-i faci din ele o haină mai bună decât avea înainte, dar și ca s-o purifici în același timp, s-o cureți de vicii, s-o vindeci de relele năravuri.
Un al șaptelea simț i-a învățat că riscă totuși să-și expună prea strident propria impostură dacă-i spun brutal orătăniei că e jupuită pentru imoralitate și proaste obiceiuri. Le-ar replica și ea, firesc, că taxarea este furt, mai ales atunci când nici destinațiile pe care promiți că le dai banilor luați cu japca nu sunt respectate.
Așa au apărut eufemismele în legile fiscale și scopurile nobile fluturate în expunerile de motive ce le însoțesc. “Taxa pe viciu”, spre exemplu, este doar neoficial numită așa. În legea care o reglementează, banii luați vicioșilor sunt definiți pervers-elegant drept “contribuții” reținute suplimentar la tutun și alcool, pe lângă accizele care au la origine același scop – combaterea efectelor rele ale produselor cu externalități negative (ex. poluarea – în cazul carburanților, problemele de sănătate – la alcool și tutun).
Scopul initial al taxării prin accize s-a uitat rapid, banilor nu li s-a mai dat destinația specială pentru care au fost colectați, devenind venituri bugetare obișnuite, iar pentru externalitățile negative respective s-au inventat noi biruri, bineînțeles tot cu destinație specială. Așa au apărut taxe speciale de poluare, dar și taxe pe viciu, la alcool și tutun, care până acum intrau în bugetul Ministerului Sănătății pentru a finanța programe de sănătate (ex. TBC) sau investiții în spitale.
Din 2019, însă, surpriză! Destinația specială dispare din nou, taxa pe viciu fiind trimisă și ea, alături de suratele accize, tot la bugetul de stat, mai “lacom”, cu priorități mai multe, prin același act normativ ce-și propune să combată lăcomia privată. Pentru programele de sănătate probabil se va inventa în curând o nouă “contribuție” specială, eventual numită fără rețineri, dacă tot s-a spart gheața la stigmate fiscale, “taxă nouă pe lăcomia fumătorilor și bețivanilor”.
Mai degrabă, totuși, statul nu se va mai obosi deloc în viitor să inventeze destinații și scopuri speciale care să justifice taxele noi. “No taxation without reprezentation” e oricum un principiu-moft. Chiar așa... ce destinație specială a anunțat Guvernul că va da miliardelor de lei pe care speră că-i va lua din “taxa pe lăcomia” băncilor? Va aloca fonduri fără număr, fără număr, fără număr pentru stimularea cumpătării, singura armă credibilă împotriva lăcomiei? Nu a propriei cumpătări, desigur…ar fi și păcat, când visezi cum stau miliardele la ușă să intre în budget la prima creștere a ratei ROBOR.
Modul în care este gândită viitoarea taxă e la fel de uluitor ca registrul semantic din care i-a fost extrasă definiția. Prelevarea din activele băncilor, dar și ale IFN-urilor, a unei cote procentuale progresive, care crește atunci când cresc ratele interbancare ROBOR, ridică probleme pentru finanțiști în privința modului în care poate funcționa așa o invenție, cu iluzia că costurile nu vor fi transferate de bănci, prin alte comisioane, tot la consumatori.
Ridică, însă, provocări și pentru psihologi, care ar avea dificultăți să deslușească raportarea Guvermului și a ministrului Finanțelor la problematica lăcomiei. Teoretic, formula taxei indică o asimilare mentală a dobânzilor percepute la împrumuturi cu lăcomia. Nimic neobișnuit pentru un om cu morala generozității necondiționate, care crede că trebuie să ofere totul fără să aștepte nimic, dar dubios pentru un altul care percepe la rândul lui, cu amenințarea unor sancțiuni legale, dobânzi tuturor semenilor cărora le stabilește obligații de plată, considerându-le datorii, deși nu le-a împrumutat nimic. Dobânda percepută de Finanțe pentru obligațiile fiscale este de 0,02% pe zi, la care se adaugă penalități de întârziere de 0,01 pe zi, ambele curgând din prima zi a termenului de plată.
O dobândă mai “lacomă” decât cea practicată la multe credite bancare, pentru bani pe care statul consideră că îi dă cu împrumut oamenilor, desi în realitate li-i ia lor din buzunar, cu ceva întârziere. Dar fiscalitatea a fost mereu în armonie cu absurdul, la fel cum lăcomia a făcut casă bună cu ipocrizia.
