Centrele de putere se schimbă de pe o zi pe alta, politicile externe se dau de-a berbeleacul, iar ziua de ieri nu mai seamănă neam cu cea de azi. Am ajuns cu toții în faza în care, trezindu-ne, ne întrebăm cu îngrijorare ce surpriză (neplăcută) ne mai așteaptă.
Parcurg în fiecare dimineață știrile și îmi pierd cel puțin o oră ascultându-i pe cei mai deștepți sau mai instruiți decât mine, care atrag atenția că, sigur, lumea se schimbă fundamental, dar nu neapărat într-o direcție bună. Constat și eu că multe dintre analizele mele s-au dovedit corecte. Dar, spre deosebire de zâmbetul satisfăcut al celor care au prevestit dezastre, orice previziune negativă îmi dă fiori. Mărturisesc că aș fi fost mult mai bucuros să fi greșit. Nu sunt dintre cei care își freacă mâinile: „V-am spus eu? E rău, e foarte rău, domnilor!” Ar fi de preferat ca, odată ajunsă pe culmile tehnologiei, omenirea să răsufle ușurată. Ei, aș!
Dau câteva mici exemple contrare. În Suedia, țară campioană mondială la digitalizarea învățământului, educatorii și instituțiile responsabile au ajuns la concluzia că a fost cel mai năprasnic eșec. Generația educată prin touch-control și realitate virtuală și-a pierdut procente importante din inteligență. Ca și cum, alimentat cu tehnologie, creierul s-ar fi micșorat și și-ar fi pierdut mușchiul gândirii critice și inovatoare. Acu’, țara nordică face cale întoarsă către tipăritură și scrisul de mână. Concluzia? Bunele intenții au nenorocit milioane de copii. Altul. Japonia, țară aflată în vârful piramidei tehnologice, se confruntă cu o catastrofală scădere a interacțiunii sociale, cu o scădere a interesului pentru sexualitate și reproducere. Guvernul are planuri mari, investește masiv pentru întinerirea populației – însă deasupra arhipelagului plutește spectrul extincției. Altul. Cea mai bogată țară din lume, SUA, se confruntă cu un nivel nemaiîntâlnit la sărăciei. Peste 35 de milioane de cetățeni americani sunt sub pragul oficial al sărăciei, alte 50 de milioane nu pot să-și asigure un trai îndestulător. O relatare credibilă spune că aproximativ 130 de milioane de cetățeni sunt într-o situație grea. În acest timp, 902–924 de miliardari nord-americani reprezintă ~0,00027% din populația SUA, dar dețin, împreună, 1/6 din datoria americană, de 39 de trilioane. Hai să mai pun una: în Europa, politica ecologică a făcut ca industria locală să consume cea mai scumpă energie din lume, astfel încât producția rezultată, și ea scumpă, nu poate face față concurenței. Iar soluția cea mai la îndemână pentru patronat este închiderea fabricilor – e un fenomen pe care sunt sigur că îl cunoașteți. Și hai să tragem linie: datoria totală globală (348 trilioane USD) este de ~2,3× mai mare decât masa monetară de ~150 trilioane (232%).
Ceva ori scârțâie, ori dă cu virgulă, dar este evident că trăim într-o bulă financiară, în care prezentul este deja amanetat pe două-trei generații de acum înainte. Trăim pe datorie, asta e clar. Dar ce nu mi-e la fel de clar e cui datorăm acești bani? Pentru că ar fi bine să știm cine o să ne bage la închisoarea datornicilor. Îmi aduc aminte cu nostalgie de o prietenă, bine situată economic în 2003, care a făcut un credit pe 25 de ani, pentru care urma să returneze suma triplă. În 2013, a dat faliment, a pierdut și casa, și banii. O căruță de bani.
Astfel de tensiuni, în care o povară invizibilă, dar permanentă (cum era pe vremuri Securitatea română sau NKVD-ul sovietic), impietează nu numai asupra industriei, comerțului, dar și asupra vieții de zi cu zi. Ceea ce spun aici este bine-cunoscut, dar mă enervează la culme faptul că zi de zi, ceas de ceas, se ivesc pe cer salvatori de tot soiul: de la întoarcerea la natură, la pumnul de fier care înșfacă hățurile bidiviului turbat. Toate teoriile astea suferă de un păcat major: sunt minunate, 100% eficiente, rezolvă problemele globale ale omenirii. Eu unul, care am tot văzut și înghițit la viața mea astfel de dume, când aud așa ceva, mai că-mi vine să pun mâna pe bâzdoacă. Dar, în haosul mondial, în avalanșa de știri contradictorii, oamenii își pierd și capul, și răbdarea. Și, de regulă, soluția salvatoare este o cufundare tot mai adâncă într-o situație fără ieșire.
Am o veste bună, dar, din păcate, e însoțită și de una rea. Dacă ne uităm pe glob, Europa a rămas ultimul teritoriu în care destinul unui singur copil, suferința unui bătrân, viața unui singur om mai înseamnă ceva. Da, bătrânul continent, cel care a cunoscut cele mai mari masacre, cele mai tulburătoare transformări și cele mai crude războaie, pare bătrân și de nesalvat. Globul e cuprins de o febrilitate autoritară, războinică, expansionistă. Și crudă. Trecută de mii de ori prin astfel de încercări, Europa noastră pare ultimul loc de pe planetă unde să-ți crești copiii în pace, cu speranță. Cu chiu, cu vai, normalitatea vieții, demnitatea ei și speranțele care o însoțesc locuiesc cel mai bine aici. Vestea rea e că normalitatea este dușmanul de moarte al autoritarismului. Ceea ce vedeți în zilele noastre, acest atac susținut împotriva civilizației, culturii și societății europene este inevitabil.
Depinde numai de noi dacă vom pierde înfruntarea. Parcă îl văd pe Moromete ducându-și copilul cu căruța, la școală: „Niculae, unde mergem noi, domnule?”
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
