Iată-ne la jumătate de an. Un an care se presupunea, ba chiar se dorea -dacă nu cumva încă “se dorește” - a fi unul “de glorie”. Pe de o parte, pentru că trebuia să sărbătorim Centenarul României. Pe de altă parte pentru că, după 3 ani de creștere continuă - record european privind viteza de creștere-, România trebuia să fi acumulat destulă energie pentru a-și transforma creșterea în dezvoltare economică.
Ne uităm în jur și nu prea înțelegem cum stăm și ce se întâmplă. De fapt nu prea înțelegem ce ne pregătesc “ei”: sărbătorirea Centenarului e mai mult decât timidă, deși noi românii nu am spune că nu ne pricepem să petrecem. Iar alianța PSD-ALDE dă toate semnele că știe cum să organizeze festivități de adulație publică la scenă deschisă cu sute de mii de cetățeni.
Dar la fel de evidentă precum știința organizării de mitinguri pro-regim este și stângăcia instituțională în a celebra suta de ani de unitate românească. Stângăcia cu pricina se manifestă în ansamblul aparatului instituțional, în întregimea a ceea ce putem numi “statul român”, de la vârful Președinției și Guvernului coborând în adâncul societății până la primari de comune, directori de școli sătești, consilieri locali din orașe pitice, oameni simpli de pe stradă. Modestia proiectelor propuse a fi scenele și manifestările Centenarului arată de fapt modestia spirituală a societății în întregimea ei, de la liderii formali până la fiecare Ion și fiecare Mărie de pe ulițele satului românesc. Sub influența gravitației terestre, apa curge întotdeauna de sus în jos. La fel și în politică și administrație, dacă la vârf nu ai izvor de talente, la poale nu are ce să ajungă.
Ne uităm în jur și nu înțelegem nici de ce, după ani de creștere economică record, mult trâmbițată de mass-media românești, nu se vede nimic. Aceleași drumuri învechite, aceleași autostrăzi absente, aceleași spitale mucegăite, aceleași școli nezugrăvite, aceleași gospodării cu haznaua pitită ba prin spatele casei, ba prin vie, ba prin porumbi sau printre pomi. Aceeași sărăcie a trupului dar și a minții. Unele centre urbane, pline de viață “occidentală” și împinse din spate de tehnologie, cercetare, inovare, antreprenoriat și ambiție de vârstă crudă - puține la număr - se îndepărtează din ce în ce mai mult de satele țării, care rămân și mai mult în urmă, domicilii “forțate” ale bătrânilor care sprijină fantomatic ulucile ulițelor, privind cu disperare spre telefonul ce nu mai sună aducându-le vești de la tinerii pribegi prin economia globală.
De aproape 30 de ani România speră să se emancipeze european. Politicienii ce se perindă prin scaunele puterii ne promit de aproape 3 decade o viață mai bună. Spre ce ne conduc ei? Care este obiectivul național? Ce vrem să fim și unde vrem să ajungem?
Prognozele pesimiste arată că peste 10 ani vom fi cam 16 milioane din cele 20 ce ne pretindem a fi azi, din care cam 8 milioane se vor regăsi între granițele Uniunii Europene fără a se mai regăsi și între granițele românești. Vom fi, așadar, doar 8-10 milioane de localnici? Cam ca o Bulgarie care va locui în România? În ce condiții vom trăi, oare? Debandada managerială și gâlceava politică de azi prevestesc haosul de mâine. Spre ce ne conduc ei? Pot oare să ne răspundă? Avem nevoie să știm!
