Republicanul i-a luat cu binișorul, învăluindu-și prada în plasa de păianjen a teoriei. Mai întâi, le-a cerut să definească un regim tiranic și autocrat. Plini de avânt, democrații l-au descris: lipsa libertăților de tot soiul și, consecutiv, absența alegerilor libere în viață. Aici, toți trei au căzut de acord.
Apoi, republicanul a venit cu paradoxul pregătit de acasă. Dacă în America, țară care se bazează pe libertățile fundamentale, un discurs, o postare, o atitudine, o măslină gânditoare sunt „cancelate”, interzise, retrase din circuitul public, asta înseamnă că aceia care procedează astfel au o afinitate ideologică cu aceste regimuri. Și, ca să fie bine înțeles, republicanul le-a numit: comunismul și socialismul. Democrații au tăcut. Cum să o dai la întors? Na, că i-a înfundat.
Însă eu, unul, m-am întristat. Și nu pentru că mi-ar plăcea parfumul ideologic comunist, ci pentru că, o clipă, mi s-a făcut milă de toți trei. Când nu cunoști nici noțiuni de bază, nici istorie cât la genunchiul broaștei, ești o victimă sigură, un colportor al dezinformării.
Nu e, așadar, de mirare că, acum nouă și acum doi ani, senatorul Bernie Sanders a fost învins și eliminat din cursa pentru Casa Albă pe baza unei gândiri similare. Sanders a fost perceput ca un comunist sadea. De ce? Pentru că susținea o groază de idei care circulă libere de decenii prin Europa, privitoare la drepturi, îndatoriri, reglementări și pace socială. Era el un comunist? Unul care susține monopartidismul, lupta de clasă, izolaționismul, mâna de fier a statului în conducerea economiei? Ciudat, dar nu.
Însă nu te pui cu mintea prostului. Bernie o fi avut erorile și exagerările lui, însă modelul pe care îl propunea era unul clar inspirat din zona modernă a Uniunii Europene. Însă nu despre modelul american îmi propun acum să vă vorbesc, ci despre această confuzie, care, ca o fantomă, străbate lumea.
Am văzut, mai ales la noi, o mulțime de oameni care combat socialismul (și e dreptul lor) cu argumente culese din istoria partidelor comuniste. Și nu e așa? Nu sunt ambele ideologii din aceeași familie? Nu a împodobit socialismul denumirea țării noastre, Republica Socialistă România? Ba da. Însă mă întreb, și vă întreb și pe dvs., de ce nu s-a aflat la putere în România sau măcar în opoziție măcar un singur partid, grupare, gașcă sau cum vreți s-o numiți cu titulatura „socialistă”?
Din câte știm, fondatorii și membrii Partidului Socialist-Democrat Român au înfundat închisorile, mulți și-au pierdut viața și, după 1965, au fost marginalizați și răspândiți ca potârnichile pretutindeni în țară. Titulatura din 1965, Republica Socialistă România e un furt. Îi fur buletinul celui pe care l-am lichidat și mă împăunez, peste hotare, cu identitatea lui. Și mai simplu: din 1949 până în 1989, singurul partid care a guvernat este cel comunist.
Așadar, așa cum au căzut de acord acei americani neduși la școală, țara noastră nu a fost socialistă, ci comunistă. În Europa renăscută după război, socialiste au fost țările nordice, Franța, Germania, Spania, Italia, ba chiar și Austria, Olanda și câte și mai câte. A colapsat acolo „capitalismul”? S-a instituit vreo dictatură? Au fost abolite proprietatea, alegerile, multipartidismul? A urmat cumva o închidere a granițelor, o urmărire personală a indivizilor cu alte păreri? Au murit în închisori reprezentanții „capitalismului”? S-a pus embargou pe industrie, agricultură? Ciudat, dar societatea „capitalistă” a progresat rapid, atât economic, cât și social. Oamenii și-au dobândit, treptat, drepturile care ni se par nouă firești și inalienabile. Mai mult decât atât, viața de zi cu zi a ajuns respirabilă, acceptabilă, legitimă pentru tot mai mulți cetățeni.
Nu am să spun că a fost o societate perfectă (cum fac mulți caz), dar că a fost un model perfectibil – și asta s-a întâmplat: drepturile omului, identitatea lui, libertatea de expresie și reprezentare au evoluat spre ceea ce se întâmplă acum. Niciodată în istorie omenirea (în spațiul european) nu a dus-o mai bine. Nu lin, nu fără efort, nu pentru toți. Însă nu eu, ci statisticile o spun: cetățenii, în marea lor majoritatea, au evoluat către clasa de mijloc. Iar asta înseamnă, spre deosebire de comunismul care înfiera „burghezimea”, siguranța zilei de mâine, școală pentru copii, sănătate pentru fiecare, siguranța locului de muncă, pe scurt, o viață, nu un chin. Repet, ca să fiu bine înțeles: nu e o societate perfectă. Dar e perfectibilă. Și asta dacă urmărim drepturile tuturor oamenilor, nu numai cele ale unei clase, grupări, găști.
Doar că, ajungând aici, am să cobor nițel în istorie și am să vă arăt cum diavolul se ascunde în amănunte, iar pe mulți dintre concetățeni îi supără exact baza lărgită a egalității în drepturi. Natura umană nu ne-a făcut egali. Dau câteva exemple: un bărbat ≠ o femeie, săraci ≠ bogați, țărani ≠ orășeni, europeni ≠ asiatici, artiști ≠ ingineri etc., decât în fața legii. Oricât ar părea de revoltător unora, nu suntem creați egali, nici de natură, nici de societate.
E o societate bogată, diversă, interconectată, dinamică. Și ar fi bine ca această diferență să fie productivă, nu motiv de război. Democrația „capitalistă” (pentru că capitalismul nu e o „ideologie”) acceptă asta și aduce amendamente, împotriva abuzurilor. Autoritarismul nu poate face asta, pentru un motiv simplu: principala trăsătură ideologică nu constă în fascism sau comunism, ci în conservarea și perpetuarea puterii. Că oamenii nu sunt cum scrie în cărți, dar nici pe rețelele de socializare. Pofta de putere e o constantă a genomului uman. E musai să îl calci pe cap pe cel mai slab și, dacă nu o poți face cu gramajul mușchilor, se poate cu presa hidraulică a ideologiei.
Înainte de a merge mai departe, am să vă rog să vă gândiți la aberațiile tuturor sistemelor, la dorința lor de a se înstăpâni peste universul social. Să comparați regimurile europene cu cele autoritare și să zăboviți asupra unui aspect minor: de ce oamenii obișnuiți preferă să își riște viața pentru a ajunge în țările cu regimuri capitalist-democratice (eventual socialiste), în loc să le prefere pe cele autoritare (eventual comuniste). Statistica spune clar ca bună ziua: exodul lor este către lumea „liberă”, așa cum e ea, plină de gap-uri, contradicții, ciudățenii, în loc să se simtă în siguranță în cele autoritare.
(va urma)
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
