Nu era doar un proverb, ci un contract social implicit. Dacă învățai, dacă munceai, dacă respectai regulile, puteai reuși. Poate nu imediat, poate nu spectaculos, dar sigur și demn.
Astăzi, această promisiune este pusă sub semnul întrebării. Nu pentru că românii ar fi devenit mai puțin capabili sau mai puțin muncitori, ci pentru că regulile jocului s-au schimbat, iar statul și societatea nu au actualizat contractul. Întrebarea care apare tot mai des este una dureroasă, dar legitimă: mai putem reuși în România? Și dacă da, cum?
De ce avem nevoie de un nou contract social
România anului 2026 nu mai este România anilor ’90 sau 2000. Suntem integrați în Uniunea Europeană, expuși competiției globale, afectați de crize succesive și intrați într-o nouă revoluție industrială, dominată de inteligență artificială, automatizare și schimbări rapide ale pieței muncii. Lumea în care au trăit părinții noștri sau am crescut noi dispare tot mai accelerat.
În acest context, vechiul contract social, bazat aproape exclusiv pe educație formală și efort individual, nu mai este suficient. Nu pentru că educația nu ar conta, ci pentru că nu mai garantează singură mobilitate socială. Vedem tineri educați care nu își găsesc locul, regiuni care rămân în urmă, profesii care dispar și altele care apar peste noapte. Piața muncii este mai complicată ca niciodată.
De aceea, în tot mai multe state occidentale, dezbaterea despre un nou „Deal” social a devenit tot mai proeminentă.
Ce discută alții: între protecție și responsabilitate
În Statele Unite, se vorbește în diferite zone despre un „new deal” adaptat erei tehnologice, care combină investițiile publice, recalificarea forței de muncă și protecția clasei de mijloc. În Germania, accentul cade pe statul investitor, care sprijină tranziția industrială fără a abandona disciplina muncii. În țările nordice, contractul social este permanent actualizat prin politici active de ocupare, educație continuă și incluziune socială.
Franța oferă una dintre cele mai interesante, dar și tensionate dezbateri, despre „decivilizare” și „recivilizare”. Pe de o parte, avem anxietatea legată de fragmentare socială, violență și pierderea reperelor comune. Pe de altă parte, observăm efortul statului de a recâștiga autoritate, de a reimpune reguli și de a reconstrui coeziunea socială. Mesajul este limpede: fără un contract social funcțional, prosperitatea devine fragilă. Vulnerabilitățile interne pot crea mari dificultăți într-o lumea aflată ea însăși în plin proces de transformare.
Dilema IA și a noii revoluții industriale
Inteligența artificială (IA) amplifică toate aceste dileme. Ea promite productivitate și creștere, dar creează și foarte multă teamă. Promite oportunități, dar riscă să lase în urmă exact pe cei care au respectat vechiul contract social, dar care se simt uneori neputincioși în fața schimbării masive. Dacă nu intervenim inteligent, IA poate deveni un accelerator al inegalităților, nu al meritului.
De aceea, noul contract social trebuie să răspundă nu doar la întrebarea „cum creștem?”, ci și la „cum includem?”. Cum ne asigurăm că fiecare copil, indiferent unde se naște, are o șansă reală? Cum evităm o societate cu câștigători rapizi și pierzători permanenți? România are și așa foarte multe probleme legate de inegalitățile inter- și intra-regionale sau de clivajul urban-rural.
Liftul care nu mai merge și Noul Ascensor
Pentru mult timp, România a avut un lift social care, deși scârțâia, funcționa. Nu urca rapid, nu era confortabil, dar mergea – este parte din moștenirea comunistă, la care unii se uită cu nostalgie. Dacă învățai, dacă munceai, dacă aveai răbdare, liftul te ducea încet, dar sigur, mai sus decât punctul din care ai pornit. Aceasta era esența promisiunii-cheie „ai carte, ai parte”.
Astăzi, tot mai mulți simt că liftul nu mai merge, că pot ajunge într-o situație sub cea a părinților lor. Ușile sunt deschise, dar cabina nu se mișcă. Sau, mai grav, se mișcă doar pentru unii. Pentru alții, scările sunt prea înalte, prea multe sau pur și simplu inexistente. Aici se află miezul frustrării sociale: nu lipsa succesului absolut, ci blocajul mobilității.
Societățile sănătoase acceptă diferențele și le folosesc pentru a se dezvolta. Ce nu acceptă este sentimentul că jocul este trucat, că avem de-a face cu un blat la nivel de societate, că efortul nu mai contează sau că regulile se schimbă pe parcurs. Când liftul social se blochează, apar cinismul, radicalizarea și retragerea din viața civică. Până la votul pentru opțiuni politice radicale nu mai este decât un pas.
Noul „Deal” românesc trebuie să pornească de aici: repornirea ascensorului social. Câteva puncte de pornire: educație care oferă competențe reale și capacitate de adaptare, nu doar diplome. Acces la oportunități indiferent de regiune. Muncă onestă care permite un trai bun, nu supraviețuire.
Dar nu este suficient doar să reparăm vechiul lift, să adoptăm poziția unui “Dorel” mai priceput. Lumea s-a schimbat prea mult. Avem nevoie de un Nou Ascensor, adaptat noii economii și noii revoluții industriale. Un ascensor care să includă recalificare continuă, training permanent, noi oportunități profesionale, sprijin pentru cei afectați de automatizare și IA.
Fără lift social, nu există contract social. Fără un nou ascensor adaptat secolului XXI, nu există viitor comun și vom continua să vorbim fără soluții despre fragmentare și polarizare.
Cum ar putea arăta noul „Deal” românesc
Un nou „Deal” pentru România nu trebuie să fie utopic, ca atâtea strategii pe care România le face fără intenția de a le aplica vreodată. El poate porni de la câteva principii cu care putem rezona imediat. Educația trebuie să fie centrală, dar, de această dată, conectată real la piața muncii și la tehnologie. Munca trebuie recompensată corect, nu penalizată prin impozite excesive. Statul trebuie să fie partenerul celor care încearcă, nu un obstacol birocratic.
Este nevoie de investiții în competențe, în comunități rămase în urmă, în copii și familii. Este nevoie de un stat predictibil și echitabil, care nu promite miracole, dar care livrează constant și generează încredere, nu doar cereri de sacrificii.
La fel de important, este nevoie de o promisiune morală reînnoită: că România nu abandonează pe nimeni de bună credință. Că statul social există, că el este acolo pentru cei care se află într-un moment greu.
Patrioții relansării
Acest nou contract social nu poate fi impus de politicienii în care societatea are prea puțină încredere. El are nevoie, în mod decisiv, de patrioții relansării: antreprenori care investesc pe termen lung, profesori care cred în elevii lor, funcționari competenți, lideri politici cu adevărat responsabili, părinți implicați. Oameni care cred că România poate fi mai mult decât suma frustrărilor ei.
Avem nevoie de un nou val de entuziasm social, nu naiv, ci matur, optimist și asumat. Un entuziasm care să spună fiecărui copil: nu ești singur, nu ești pierdut, ai o șansă reală. Mesajul-cheie? Visul unei lumi mai bune nu este rezervat doar celor născuți „unde trebuie”.
Mai putem reuși în România?
Da, mai putem. Dar nu automat, doar pentru că așa ar trebui. Nu putem reuși din inerție sau cu vechiul contract social neactualizat. Reușita României va depinde de curajul de a rescrie regulile în mod echitabil și de a mobiliza societatea în jurul unei promisiuni credibile.
„Ai carte, ai parte” trebuie să redevină un dicton adevărat. Dar într-o formă adaptată secolului XXI. Acesta este noul Deal de care avem nevoie. Și este, în esență, un act de patriotism lucid și luminat.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
![Opinii: Despre nivelul intelectual, emoțional, de [ lipsă de ] maturitate și de gândire critică al celor ce au creat și al celor care rostogolesc porecla << Ilie Sărăcie >>](http://i0.1616.ro/media/2/2621/33245/22302490/1/radul.jpg?height=410)
