Nu pentru că ar profeți cineva vreun dezastru. Dar începutul lui 2026 pare că anunță un test de înțelepciune, de maturitate. Pentru toate țările, pentru economii, pentru lideri globali sau locali, pentru companii și, mai ales, pentru toți cei ce s-au obișnuit să creadă că lumea va continua să funcționeze chiar și atunci când deciziile importante sunt amânate. Anul ăsta dă semne că nu va mai avea această răbdare.
În economia globală, cifrele par liniștitoare văzute de la suprafață: creștere moderată, inflație în retragere, dobânzi care își caută un platou stabil. După anii de crize succesive, am intra într-o oarecare zonă de normalitate. Dar această normalitate este înșelătoare. Sub ea sunt acumulate deja tensiuni, decalaje și frustrări care nu mai pot fi mascate de lichiditatea ieftină sau de retorica optimistă.
Lumea crește fără entuziasm și încetinește fără a se opri. Nu mai există valuri sincronizate, ci curenți contrari. Unele economii accelerează, altele se târăsc, iar diferența dintre ele nu mai este dată de noroc sau de context global, ci de calitatea deciziilor liderilor. 2026 va fi anul în care această diferență devine imposibil de ignorat.
Geopolitica, la rândul ei, a încetat de mult să fie un zgomot de fond sau un subiect de conferințe simandicoase. A intrat în situațiile contabile, în costuri, în strategiile de investiții. Marile puteri nu se mai prefac că pot coopera sincer. “Realpolitik tranzacțional” - asta e paradigma geopoliticii globale. Competiția este permanentă, fragmentată, purtată prin sancțiuni, tarife, acorduri selective și lupte pentru influență în zonele care contează cu adevărat: energie, tehnologie, rute comerciale.
Se vorbește mult despre blocuri și tabere, dar realitatea este mai fluidă. Alianțele vor fi temporare, tranzacționale, adesea inconfortabile. Diverse cancelarii mondiale vor colabora într-un dosar și se vor sabota în altul. Ideologia va conta mai puțin decât interesul imediat. Iar puterea nu va mai fi măsurată doar în PIB sau bugete militare, ci în viteza de reacție. Cine se mișcă repede câștigă spațiu; cine ezită e împins la margine.
Aceeași logică se vede deja în economie. Globalizarea eficientă, elegantă, fără fricțiuni, a devenit un capitol de carte de istorie. În locul ei, apare o lume a redundanțelor calculate, a lanțurilor de aprovizionare scurtate, a producției mutate mai aproape de piețele finale. Nu pentru că este mai ieftin, ci pentru că este mai sigur. În 2026, siguranța va costa, dar lipsa ei va costa și mai mult.
Companiile care au înțeles acest lucru au început deja să investească în reziliență: stocuri, furnizori alternativi, automatizare, digitalizare. Celelalte încă speră că volatilitatea este temporară. Pentru ele, 2026 riscă să fie anul unei treziri brutale. Supra-îndatorarea, dependența de un singur flux comercial sau de o singură piață de capital nu mai sunt strategii, ci pariuri periculoase.
Tehnologia accentuează această separare. Inteligența artificială și digitalizarea nu sunt miracole, dar sunt acceleratori. Folosite inteligent, reduc costuri, cresc productivitatea și permit adaptarea rapidă. Folosite superficial, rămân simple exerciții de imagine. Diferența dintre cele două abordări va fi vizibilă în bilanțuri, nu în comunicate de presă.
Există însă un risc mai profund, adesea ignorat. Tehnologia poate deveni și o linie de falie socială. Fără investiții serioase în educație și recalificare, câștigurile vor fi concentrate, iar frustrările se vor acumula. 2026 nu va fi doar un test economic, ci și unul social, cu implicații politice greu de controlat.
Energia și hrana, două teme tratate mult timp ca fiind tehnice, revin în prim-plan ca instrumente de putere. Țările care și-au diversificat sursele energetice și au investit în infrastructură vor traversa mai ușor șocurile. Celelalte vor continua să fie vulnerabile, oscilând între crize de preț și dependențe strategice. În agricultură, schimbările climatice și fragmentarea comerțului transformă securitatea alimentară într-o problemă de stabilitate, nu doar de eficiență.
Privesc marile puteri și nu văd învingători clari. Statele Unite rămân un motor al economiei globale, dar generează și mari întrebări legate de propriile tensiuni interne sau de cele pe care le creează în jur. Uniunea Europeană avansează lent, prinsă între ambiții mari și compromisuri politice. China încearcă să-și recalibreze modelul economic fără a pierde controlul. Rusia și blocul BRICS caută alternative, dar nu oferă un model coerent.
Toți, fără excepție, intră în 2026 cu mai puține certitudini și cu mai mult risc decât recunosc public. Rigiditatea va fi penalizată, iar adaptabilitatea va fi răsplătită. Un an în care nu mărimea va conta, ci mobilitatea; nu retorica, ci acțiunea promptă.
Într-o lume obosită deja de crize globale, adevărata întrebare nu este cine va câștiga, ci cine înțelege la timp că regulile s-au schimbat. Ceilalți vor afla mai târziu. Și, de obicei, mai dureros. 2026 nu are oricum răbdare.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
