În 2025, statele au intrat într-o fază de corecție fiscală după expansiunea masivă a cheltuielilor din perioada pandemiei. Deficitele acumulate între 2020 și 2022, finanțate în principal prin împrumuturi, în lipsa fluxului economic, au devenit o problemă structurală, iar anul 2025 a marcat momentul în care guvernele au început explicit să caute recuperarea acestor dezechilibre, preponderent prin măsuri de venit, nu prin ajustări de cheltuieli.
În România a fost găsită majorarea TVA, o decizie care a arătat limitele statului în relație cu cetățenii. În locul unei ajustări reale de cheltuieli sau al unei reforme a aparatului public, soluția aleasă a fost cea mai simplă și mai previzibilă: creșterea poverii fiscale. Din acel moment, restul subiectelor economice ale anului au devenit consecințe, nu cauze.
Deficitul bugetar a fost invocat ca justificare permanentă. A apărut în execuțiile lunare, în documentele europene și în discursul oficial, dar nu ca rezultat al unei analize structurale, ci ca argument care în final a dus la contribuabili. Da, deficitul apare că nu a fost tratat niciodată ca o problemă de cheltuieli, ci ca o problemă de venituri.
Apoi, cu asta, s-a reaprins inflația. Scumpirile nu au venit dintr-un exces de cerere, natural, ci dintr-o decizie administrativă. Pix. Și vine, în linii mari, din acomodarea monetară a cheltuielilor mai mult sau mai puțin de urgență, create în și în virtutea pandemiei. Cheltuieli “suplimentare” care, ce să vezi, nu au mai scăzut.
PNRR putea să devină, și, pe alocuri, a și devenit, relevant în acest context. Rămâne de văzut dacă a eșuat ca motor de reformă, sau ca alternativă la taxe. Deocamdată, 2025 a arătat că nu vrea aproape nimeni finanțări europene, cand poți mări TVA (singura invenție europeană malefică).
Lumea
La nivel global, 2025 a fost anul în care protecționismul și, de ce nu, nevoia de finanțare a bugetelor naționale pe consum, a revenit explicit sub forma tarifelor. Statele mari zic că au ales să își apere industriile prin bariere comerciale. Puteau s-o facă prin competitivitate. Tarifele au devenit o taxă fix pe consumatori și companii, iar efectele lor s-au propagat rapid în prețuri și lanțuri de aprovizionare.
China a fost punctul sensibil al lumii. Nu Rusia, nu războaiele fizice, care nu s-au oprit în 2025. Sensibilitatea a venit, curios, mai ales dinspre China. Încetinirea economiei chineze și reacția la tarife au arătat cât de fragil a devenit comerțul global atunci când este fragmentat administrativ.
Datele au fost mai slabe intern decât s-au așteptat într-o economie cvasi-centralizată. Iar tarifele au venit la un moment oportun găsit de SUA, în intenția de a păstra o supremație economică pe an ce trece mai fragilă.
Altfel, efectul major resimțit este că, în loc de globalizarea care era un fel de siguranță în ultimii 30-40 de ani, fragmentarea economiei globale a devenit o altfel de realitate. S-a năruit scenariul. Producția s-a mutat, lanțurile s-au scurtat, costurile au crescut. Nu din motive de eficiență, ci din cauza deciziilor politice care au pus bariere acolo unde înainte era flux liber.
PS: Inteligența artificială a apărut în acest tablou ca un contrast. În timp ce statele au ridicat taxe și bariere, capitalul privat a continuat să caute productivitate și avantaj competitiv. AI-ul a fost una dintre puținele nișe cu creștere masivă.
