O regulă nescrisă, dar respectată de toate generațiile de jurnaliști, este că veștile bune sunt de fapt vești proaste, iar absența știrilor de orice fel este o catastrofă. Nu aș putea să explic limpede care e misterul prin care oamenii de tot soiul și din toate straturile sociale fac ochii mari și ciulesc urechile când descoperă nenorociri, dezastre, catastrofe, măceluri – și întorc capul, plictisiți la culme când dau de liniște și pace. Așa o fi naturelul simțitor al neamului nostru omenesc. Ca scriitor, îmi explic, înțeleg: conflictul, aventura, surpriza, groaza sunt ingredientele de bază ale romanelor, povestirilor și pieselor de teatru. Trebuie să se întâmple ceva (nașpa) în poveste, ca atenția publicului să fie captată. Politicienii care cereau ca jumătate din buletinele de știri să conțină știri pozitive erau niște ageamii. Ei se puteau înfrăți voioși cu organele propagandiste din comunism. Nu există știri pozitive, luminoase, bune. Moartea jurnalismului pleacă de la bunele intenții, care pavează drumul spre iad – adică spre faliment.
De aceea, veștile, bârfele, zvonurile, minciunile catastrofale au un succes rapid și durabil. Oamenilor le place să afle ce noi pericole îi amenință. Dacă nu i-ar amenința nimic, ar cădea într-o profundă depresie. Numai așa îmi explic succesul fulminant al teoriei conspirației și, la noi, amenințarea cu prăbușirea economică a României. De o vreme, economiști, finanțiști, influenceri, jurnaliști și ideologi se întrec, an de an, în viziuni catastrofale. România intră în faliment. România va fi depopulată și poporul român va dispărea de pe hartă. România e la coada vacii, nu mai produce nimic. Uitasem bugetarii… păi, bugetarii sunt piatra de moară a țării, ar trebui stârpiți de mici. Realitatea devine brusc irelevantă și mincinoasă. Iar legendele înfloresc. S-o spunem, însă, de la bun început, cu rare excepții, mai toți românii sunt nemulțumiți de țara lor. Aia nu funcționează, cealaltă s-a stricat, iar ultima s-a pierdut.
Însă, cum spuneam la început, în șuvoiul ăsta de nemulțumiri, de nedreptăți, de aberații, există ceva care ar trebui să ne dea câteva speranțe. Hai să începem cu începutul.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
De curând, am citit următoarea știre: „la sfârșitul perioadei comuniste, după 45 de ani de pace, Romania ajunsese la doar 32% din PIB-ul mediu al Europei, după ce în 1938 plecase de la 51%.” Cei mai în vârstă își aduc aminte, sper, de statisticile oficiale prin care anul 1938, anul de vârf al României capitaliste, era luat ca bază de comparație pentru înfăptuirile regimului. Și iar ar trebui să menționez că nimeni nu le credea. A trecut timpul și accesul nostru la date oficiale, dar sigure ne permite să evaluăm trecutul mai corect. Carevasăzică, în ciuda industrializării, nivelul economic al României scădea constant. Sau, mai exact spus, oricâți pași ar fi făcut țara noastră, afurisitele de țări occidentale alergau mai repede. Eu sunt și nu sunt dintre aceia care regretă prăbușirea unor sectoare industriale. Cred și acum că uzina Semănătoarea ar fi putut fi salvată și acum ar fi duduit. Și mai cred că ARO a avut cea mai ingrată soartă. Sunt (erau) câteva industrii care ar trăi bine mersi. Dar nu toate. Nu marea majoritate, planificate fără cap și fără plan, doar ca să fim multilateral dezvoltați. Producția de dragul producției, economia de materiale și tehnologie au ruinat marea masă a industriei. Să n-o plângem. Nu poți produce pe stoc și să vinzi marfă la preț de materie primă. Ăla, da, e faliment sigur. Chiar dacă, așa cum tot aud, fiecare avea un loc de muncă. Da, fiecare avea locșorul lui, obligatoriu, că altfel pușcăria te mânca, doar că banii de salariu veneau de la cei puțini care vindeau pe bune. Și așa ajung la ponderea PIB-ului României, în context european. În mai 2024, România a urcat la un nivel al PIB/capita de 78% din media UE. Dacă socotim că în 1997-98 țara noastră a fost pe buza falimentului (acolo au căzut vecinii noștri), e simplu, e evident că, tot ca prin minune, România duduie. Pe bune.
O altă trăsnaie care circulă în draci e că nu mai avem industrie, că nu producem nimic. Unde sunt marile fabrici ale neamului, coloșii industriali? Nu mai sunt. Au distrus tot ticăloșii, au furat, ne-au cotropit străinii! Ce jale! Păi, dacă ar fi așa, atunci țara noastră ar fi din nou un miracol mondial. Pentru că nu știu cum mama dracului am exporta în valoare de 100 de miliarde de euro fără spiritism și ajutor extraterestru. Și ce să vezi, aproape jumătate din exporturi sunt mașini (adică industrie grea și tehnologie multă). Ce nu văd pricinoșii e dimensiunea. Ei sunt obișnuiți cu coloșii, așa că e inexplicabil cum poți să produci mult și bine pe o suprafață redusă. Nu mai insist, pentru că cifrele vorbesc. România a ieșit de la coada vacii și nici nu mai are de gând să revină acolo. Dar – și aici vine partea cea mai grea – iată ce zic tot statisticile despre nivelul de trai (cel care contează cu adevărat): în țara noastră 15,3% din populație trăiește sub pragul de sărăcie. Iar pragul sărăciei (cifrele sunt din 2020) era de la 6,85 $ pe zi, în jos. 15,3% este un procent monstruos. M-am uitat și prin alte țări. Austria, 2,6%, Belgia, 0,6%, Franța, 0,7% șamd. Noi, albanezii, moldovenii, sârbii suntem în top. Nu am date mai recente. Am să mă folosesc de ele. Da, chiar avem o problemă. Însă îndrăznesc să zic că nu e chiar atât de mare. Statistica e corectă, dar…
Ar fi fost bine să nu trebuiască să discutăm niciodată așa ceva. Însă, cum asta e realitatea, asta suntem obligați să punem pe masă. Însă am să mă întorc în timp. În funcție de etnie, statistica din 2003 era următoarea: 76.8% dintre romi trăiau în sărăcie; 24.4% dintre etnicii români; 15% dintre maghiari; 18.6% din alte etnii. Constatăm că, în 20 de ani, sărăcia s-a redus la jumătate. Și ar mai fi ceva. În ultimii ani, România a devenit patria multor muncitori străini care, lucrând aici, își pot întreține familiile lăsate departe, în Asia. Salariul minim garantat este de aproximativ 500 €. Pensiile sunt recalculate. Iar ponderea populației agrare e cea mai mare din Europa. Acolo, gospodăriile țărănești sunt o sursă solidă de subzistență. Marea problemă care rămâne sărăcia în cadrul comunității romilor. E un subiect delicat, dar inevitabil. Pentru că e o comunitate închisă, nu numai discriminată. E o discriminare reciprocă, dacă mi-e permis s-o spun. Cam așa arată lucrurile.
În încheiere, dați-mi voie să citez din amicul meu, Marius Chivu, ale cărui dialoguri cu tatăl său, Achim, sunt delicioase:
„Tata: Pe vremea CAP-ului plecam noaptea cu bunică-tu să furăm prune – culegeam prune pe întuneric, le pipăiam prin iarbă – sau porumb – umpleam pe întuneric un sac de rafie și îl aduceam acasă și îl urcam în pod. E, și la un moment dat s-a zvonit că au început comuniștii să observe urme prin arături și că se pregătesc să facă controale pe la casele oamenilor. Și bunică-tu a zis să ducem noaptea cu căruța porumbul în pădure - știa el o râpă unde-l puteam ascunde –, dar ne-am gândit că ni-l mănâncă mistreții și că l-am furat degeaba. Mă rog, tot porumbul nostru era, că noi îl prășeam și pământul tot al nostru era…
Eu: Și nu l-ați mai dus în pădure?
Tata: Nu, și nici controlul n-a venit. Și-au dat și ei seama că tot satul fura…
BONUS. Tata: În comunism aveai de toate… Tot ce puteai fura.”
Și-am încălecat pe-o șa și-am împăcat capra cu varza.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
