De curând, la o șuetă cu prietenii, am dezbătut problema alegerilor din toamnă. Firește, cum stă bine unei astfel de discuții, ca să alunece mai ușor vorbele pe gât, le-am asezonat cu bere. Câtă? Destulă, după părerea mea, cât să nu se mai înțeleagă om cu persoană. Asta nu înseamnă că, dacă ni s-au cam limbat plimbele în gură, ideile nu au strălucit cu tărie în seara aceea călduroasă de vară. Am să încerc să le pun în ordine.
Prima dată am dezbătut cine va câștiga tronul de la Cotroceni. Câte capete, atâția președinți. Spre rușinea mea, nu am dat niciun răspuns. Habar n-am cine va câștiga. Lumea a râs cu neîncredere. În urmă cu zece ani, tot în august, la o crâșmă asemănătoare, dădusem cu suficientă exactitate rezultatul: 53-47 pentru Iohannis. Prietenii (unii dintre ei, că alții s-au cărăbănit definitiv de pe lumea asta) au râs, ca azi, tot cu neîncredere, dar cu multă ironie. Doi ani mai târziu, hop!, iar la crâșmă, că veneau alegerile parlamentare, la noi, și prezidențiale, la americani.
Convorbirile au urcat în intensitate. Lumea era convinsă că noul președinte, braț la braț cu „serviciile”, vor aduce PNL la guvernare. Se vehiculau un milion, două milioane de voturi false. Nu că voi să mă dau mare, dar am dat scorul exact. PSD a triumfat, PNL a fost la coada vacii. Cât despre State, când am afirmat că Trump va câștiga, a izbucnit un râs homeric. Hillary (că, pentru noi, românii superiori, dna Clinton avea numai prenume) urma să-l calce în picioare pe portocaliu. Țin minte (am și martori) că am făcut o groază de pariuri. Nu pe bani, că nu-s agenție, ci pe chestii lumești: bere și vin. Pe scurt, am câștigat peste o sută de sticle. De atunci mi-a mers vorba că „ghicesc”.
Vai, nu ghicesc. Dar nici nu îmi confund părerile, dorințele, visurile cu realitatea. Sunt nițeluș atent la ce vorbește și cum trăiește lumea, la gesturile mici și vorbele mari ale candidaților. Încă mai cred în capacitatea votului de a schimba ceva în ordinea politică, chit că „atotștiutorii” ne explică de vreo trei decenii că el nu contează. Poporul ăsta a schimbat guvernări și a întors președinți din drum. Când ne-a fost pe plac rezultatul, era „poporul nostru”.
Când nu, era „poporul lor”. Mingea a fost întotdeauna în terenul aleșilor. Faptul că și-au dat autogol sau că au fugit cu tacâmurile parlamentare nu i se poate imputa poporului. Astea au fost listele, așa am dansat. Rezultatul unui vot se întrevede cu mult timp înainte, din acele lucruri mici de care vorbesc: situația financiară, pacea socială, calitatea școlii copiilor, nivelul de încredere, speranțele. Dacă ții cu tot dinadinsul să ghicești viitorul, cel mai simplu e, dacă îți permiți, să faci vreo 20-30 de călătorii cu taxiurile tradiționale. Șoferii clasici sunt cei mai buni catalizatori ai psihicului popular. Îți vor spune tot, trebuie doar să îi tragi de limbă. Ei cresc în bula populară. De aceea, nu am avut niciodată nevoie de sondaje de opinie. Prefer să mă uit cu ochii mei și să ascult cu urechile mele. Realitatea e cel mai bun barometru. Cât despre America, mai bine nu mai vorbim. A fost un caz-școală pentru cum nu trebuie condusă o campanie.
Ei bine, acum habar n-am cine va fi președinte, pentru că, încă, nu văd un candidat. Nu îl aud. Și, mai ales, ascultând lumea, după vechiul obicei, constat că lumea râde de toți candidații, fără deosebire (e drept, și ei depun toate eforturile spre a se face de râs). Nema speranțe, vise, încredere, ceva de care să te agăți. De unde nu-i carismă, nici Dumnezeu nu cere.
Totuși, cu atât de puțină marfă, am încercat să fac o ierarhie aproximativă. Ciolacu, beneficiind de sprijinul partidului, va câștiga primul tur. Pentru locul doi se vor bate Geoană cu Simion. Pentru locul patru se înfruntă Ciucă și Lasconi. Și cam asta e tot. Nu vă grăbiți cu aplauzele sau cu ironia. Am spus de la bun început că nu știu cine va ieși președinte, nu am destule date, informații. Și, mai ales, nu cred în conspirații. Singura conspirație în care sunt dispus să cred e aceea a proștilor. Și ne lovim zilnic de ei, egal răspândiți în natură. De aceea, sunt conștient că tot ce spun poate fi răsturnat la vot de o boare, de un zvon, de o gafă. În niciun caz de o „revelație” sau de vreo „idee măreață”.
Și cum se lăsa seara și berile se învălmășeau, un mesean a făcut următoarea propunere: „ce ar fi să se dea amendă la cei care nu votează?” Era explicabil ce spunea. Tuturor ni s-a părut că, dacă omenirea ar ieși la vot 100%, rezultatele ar fi altele. Au urmat aplauze și s-au mai deschis niște sticle, în cinstea ideii. Doar că aveam printre noi și un matematician statistician care ne-a privit lung și ne-a zis cu blândețe:
„De ce credeți voi că se vor schimba rezultatele? Nu v-ați obișnuit ca marile decizii ale unei națiuni – și nu vorbesc neapărat de una mică, cum e România – să poată fi prevăzute statistic? Cum se face că, interogând o mie, două mii de persoane, companiile serioase pot prevedea ce vor face milioane de alți oameni? De ce credeți că ies la vot numai cei care nu gândesc ca voi, iar frații voștri întru suferință stau acasă și bocesc sau, aidoma nouă, își pierd vremea la crâșmă?” Brusc, s-a făcut tăcere. Se auzeau bulele berilor pocnind subtil în spumă. Colegul a continuat: „Cei care se duc la vot nu sunt alții decât cei care nu votează. Iar cei care nu votează nu au încredere în liste, în candidați sau în partide. Obligați să aleagă, vor proceda conform repartiției matematice. Au aceeași viață, aceeași societate, aceleași prejudecăți și idiosincrazii. De aceea, rezultatul final, cu amendă sau nu, ar fi același, doar că ar cere un efort național dublu sau triplu.”
Sosit în mijlocul tăcerii generale, chelnerul a stat o clipă pe gânduri, și-a dres vocea și a grăit:
— Domnilor, vă fac nota? Cheș sau card?
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
