Nu regret nicio clipă epoca comunistă, asta să fie clar și o spun de la început. Aia era o lume închisă, cu milioane de morți-vii trăindu-și existența în secret, de azi pe mâine. Când auziți pe cineva spunând că toți aveau serviciu și toți aveau casă, să știți de la mine că ori a lucrat la Securitate, ori la Aprozar, ori la Shop, ori la aprovizionare.
Dar, ca oriunde în lume, și pe vremea aia, oamenii visau, făceau sex, petreceau, spuneau bancuri, râdeau, aveau aspirații. Trăiau. E în natura umană. Am citit că, în timpul foametei celei mari din Ucraina, când au murit de inaniție (și frig) în jur de șase milioane de oameni, încă se mai făceau nunți, încă se mai oficiau botezuri. A regreta lumea aia denotă ori un interes, ori o modă. De asta, evocarea duioasă a ceaușismului vine de la căldurică, în fața unui pahar de prosecco, cu o țâră de caviar alături. Păi cum să nu regreți?
Dar (pentru că există întotdeauna un „dar”, n-am mai avea ce scrie fără el) lumea asta nouă nu e chiar cea mai bună dintre cele posibile. Nu e nici măcar destul de bună. Are găuri, care pete. Și nici oamenii care o populează nu par prea mulțumiți. Or fi ei nostalgicii lumii de ieri? Nici pomeneală. Și-ar dori, probabil, un stat-șaormă cu de toate, minus Ceaușescu.
Suntem un popor vesel, deși situația actuală nu e la fel de roză cum ni s-ar cuveni, în ciuda faptului că e hazlie rău. Se întâmplă ceva în societatea românească, ceva neliniștitor. Dacă mi-e permis să extrapolez, chiar și lumea occidentală e cuprinsă de un soi de neliniște anxioasă. Oamenii par să-și fi împrăștiat țiglele de pe case. Și-au pierdut nu numai cumpătul, dar și speranța, direcția, scopul în viață și, cel mai grav, bunul simț. Fără asta nu se poate trăi, oricâți bani ai avea. Doar că…
Doar că se mai petrece ceva, la fel de îngrijorător: tribalizarea populației. Înregimentarea în secte. Ca să fiu mai bine înțeles, mă voi referi la cultele religioase creștine. În România sunt vreo șase și toate se revendică de la același Dumnezeu, de la același Isus, dar se urăsc de moarte, se bârfesc, își dau la gioale, încearcă să se saboteze, să-și fure enoriașii și câte și mai câte. Dar nu despre religie e vorba aici, ci despre convingerea fiecăruia că gruparea lui, cultul lui, bula lui deține adevărul. Care adevăr e pus într-un pericol mortal de (ne)adevărurile celor din jur. Repet, nu este vorba neapărat despre religie.
În politică e la fel. Dacă mi se părea oarecum normal ca, în 1990, familiile să se sfâșie de la Iliescu v. Rațiu, azi mi se pare inacceptabil ca vechi prieteni sau colegi să se împroaște cu ce le vine la gură, când e clar ca lumina zilei la ce clasă politică ne referim. Ticăloși, vânduți, slugoi, mizerabili, idioți, spălați pe creier – cam ăștia sunt termenii care se rotesc deasupra capetelor, ca niște buzdugane. Și, cu cât un grup e mai conturat, mai închis, cu atât gradul de agresivitate a grupului crește.
Ai impresia că nu e destul loc sub soare, deși sub cel al României locurile s-au înmulțit, odată cu scăderea populației. O să spuneți că așa e politica, pasională. O fi, dar e uimitor, neverosimil și de tot hazul când, în funcție de interese, argumentele contra de ieri devin cele pro de azi. De parcă s-ar fi șters cu buretele tot bunul simț de care vorbeam mai sus.
Dar nu numai aici se manifestă scindarea societății. Mai țineți minte schimbarea regimului parcărilor din București? Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Din piepturi de fier a ieșit, la unison, răcnetul clasic: „Moarte automobiliștilor!”
Brusc, a avea mașină e un păcat de moarte, un lux inimaginabil, o sfidare, o terfelire a naturii. Iar șoferii care încercau să deschidă gura, să își apere dreptul erau călcați (simbolic) în picioare. Dar lupta dintre vacciniști și anti-vacciniști vi-o mai amintiți? A fost pe viață și pe moarte, cu greu am putut înregistra calm potopul de sudalme, acuze. Aveai impresia că, dacă ar fi fost pe undeva disponibil butonul roșu atomic, mii, zeci de mii de degete s-ar fi întins să îl apese.
Să pomenesc ofensiva vegană de apărare a animalelor (da’ ce vorbesc eu?, avem recentul caz al femeii sfâșiate de câini – pentru cine are nițică memorie, există cazul japonezului ucis) împotriva oamenilor? Ar fi un deliciu, dacă am fi la teatru. O comedie absurdă. Sau mai știți ce s-a întâmplat când fumătorii au cerut un colțișor în localuri, pentru viciul lor? Un uragan e o biată furtună într-un pahar cu apă față de ce a urmat. Galeriile de la fotbal se calcă în picioare. Și cea mai mare glorie în cartier o are cel care i-a dat borșul adversarului. E rege pentru o zi.
Deasupra tuturor acestor mici fenomene stă scindarea tot mai acută a populației, care nu se mai grupează în funcție de interese economice, ci de cele ideologice sau doctrinare. E cea mai fragilă alianță, pentru că, în clipa în care faci eroarea fatală de a avea o altă părere, ești exclus. Și nu oricum, ci ca în anii ’50: viperă încălzită la sân, trădător, unealtă, jigodie etc. Dar până și grupările sunt oarecum fluide, după cum bate vântul propagandistic. Asta îi face pe oameni (altminteri cumsecade) să înghită lacomi tot soiul de prostii, să colporteze și să justifice tot soiul de tâmpenii la care, de-ar fi fost de capul lor, ar fi roșit de rușine.
Spuneam la început că e ceva negândit bine în societate, ceva lăsat la liber, să circule și să împută atmosfera. Dintr-un anumit (moral) punct de vedere, anii ’90 ai secolului trecut îmi apar, azi, mult mai normali, deși toți alergam ca nebunii să muncim undeva, altundeva, să mișcăm lucrurile într-o Românie cumplit de săracă și înapoiată. Aveam un scop, o speranță. Credeam că se poate.
Dincolo de blazare, e ceva întunecos în lumea contemporană, o neliniște, o poftă de violență imposibil de satisfăcut. Dacă nu mă credeți, întrebați-vă copii. Școala dă în cel mai înalt grad situația din lumea matură. Fenomenul bullying a luat o amploare pe care școlile comuniste nu o cunoșteau. Și sunt de o perversitate, de o abilitate, de o extindere care ar trebui să îi îngrijoreze pe cei care predau sau propovăduiesc toleranța și iubirea aproapelui. Aproape îmi vine să zic că bătaia dintre copii e preferabilă presiunii psihologice cotidiene. Nu numai copilul chinuit suferă, călăul lui evoluează întins spre sociopatie. Adică spre lumea de mâine.
Nu e un paradox, acesta, cum libertatea și drepturile creează parcă automat contrariul?
Nu îmi doresc cu niciun chip să par pesimist. Umanitatea a avut resurse inepuizabile mii de ani, a trecut prin măceluri inimaginabile, prin foame, prin boli, prin sărăcie, prin teroare. Iar lumea nu s-a sfârșit. Omul e un animal „teritorial”, de atac și apărare. În lipsa celor doi stimuli fundamentali (atacul și / sau fuga), creierul lui reface ceea ce îi lipsește speciei. Și, cum nu își poate strânge de gât vecinul, visează cu ochii deschiși, vorbește și scrie pe rețelele de socializare ce i-ar face dacă ar avea pentru o clipă, doar o clipă, puterea. Vom supraviețui și acestui întuneric moale. Doar că, la ridicarea dimineții, câmpul de luptă va fi împânzit cu victime.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole.
