Îi ședea frumos lui Adrian Năstase atârnat în cui, pe peretele alb. Zâmbea fin de acolo, rumen, grăsuț și mulțumit de el, cum sunt oamenii cu bani, care nu mai au grija zilei de mâine, de poimâine sau de peste un secol. Privirea i se înfipsese departe, în zare, urmărind linia invizibilă a viitorului. Iar viitorul era glorios!
Dacă i-aș fi văzut tabloul agățat pe peretele uneia din cele șapte case, câte se spunea că are, nu m-aș fi mirat. Dar așa, să intri în cabinetul unui ministru în primăvara lui 2001 și să-l vezi pe Năstase în tablou, deasupra steagului patriei, care flutura ca un fular Burberry atunci când se deschidea ușa, e o imagine pe care n-o mai uiți.
Am crezut atunci că e doar o întâmplare și că ministrul respectiv îl iubește mult pe Năstase din motive personale. Și eu aveam pe perete, la țară, o poză mare cu Marin Preda și una și mai mare cu Nichita Stănescu, încercănat, obosit și trist, pe care scria "Tristețea mea aude nenăscuții câini pe nenăscuții oameni cum îi latră". Dar Năstase din tabloul ministrului nu era nici încercănat și nici trist. Dimpotrivă. Duhnea a poftă de viață și de muncă.
În următoarele luni am mai intrat în câteva birouri de miniștri sau secretari de stat și în fiecare dintre ele trona la loc de cinste tabloul lui Năstase, premierul de atunci, instalat de doar câteva luni la Guvern. N-am aflat niciodată dacă Năstase le ceruse să îi pună tabloul pe perete sau miniștrii și-au dorit să-i vadă zilnic chipul care pleznea de mulțumire de sine. Poate că dacă ar fi ajuns președinte câțiva ani mai târziu, i-am fi închinat cântece frumoase și i-am fi desenat cu corpurile noastre numele pe stadion, ca pe vremea lui Ceaușescu. Poate că taximetriștii ar fi purtat pe bord iconițe cu el în locul celor cu Arsenie Boca.
CITEȘTE ȘI Ăsta e doar începutu': să-ți dorești să tacă mutu' Eu prinsesem vremurile cu tabloul lui Ceaușescu pe toți pereții, dar eram mic și amintirile mele erau confuze. Prin pâcla lor distingeam umbrele unor seri cu lumina tăiată și miros de frig și de foame. Noroc că există unii mai bătrâni, care-mi povestesc că mai bine decât atunci nu s-a trăit niciodată. Se dezleagă limbile la cârciumă și, chiar dacă au patru clase, regretă învățământul performant de pe vremea aia. Șomeri acum și fără chef de muncă, povestesc cu berea în mână cum ne-am vândut străinilor țara asta bogată, care duduia de fabrici și uzine. Atunci, dacă ar fi vrut, România ar fi hrănit toată Europa. Poate c-o și hrănise în secret și n-am știut, m-am gândit eu, de vreme ce la noi nu se mai găsea nimic de mâncare.
În următorii zece ani m-am tot uitat prin cabinetele miniștrilor, dar pereții erau dezolant de goi. "Ce se mai aude?", mă întrebau prietenii mei vârstnici, nostalgici, iar eu ridicam din umeri, pentru că nu aveam vești care să-i mulțumească. Ei ieșeau la vot de fiecare dată, în satele din sud era bătaie pe urne, dar din "cel mai cinstit partid" nu părea să se mai ridice cineva de talia lui Năstase, pe care chiar și dușmanii îl numiseră "cel mai bun premier".
Dar prin septembrie, acum doi ani, au întrezărit o rază de lumină. Aveam vești bune pentru ei. Tocmai discutasem cu un director de la o instituție de stat, un om serios, cu părul alb, care se tot plângea că e epuizat. "De două săptămâni mă zbat cu treaba asta, dar mai am puțin și scap. Trebuie să aduc la București oameni din teritoriu pentru lansarea candidaturii lui Victor", mi-a zis. Apoi mi-a explicat: toți șefii de instituții publice, precum și primarii, aveau ca misiune să umple cel mai mare stadion din țară cu oameni aduși din toate zările, care să-i scandeze numele, să aplaude și să fluture stegulețele.
CITEȘTE ȘI Nu contează ce ai sub rochie Dacă n-ar fi fost românii care lucrează prin străinătate și care să stea la cozi la vot doar ca să apară la televizor, acum poate că am fi avut din nou tablouri prin ministere. Cel numit de mentorul său "Micul Titluescu" ne-ar fi zâmbit optimist și mulțumit de sine din spatele ochelarilor cu rame scumpe, iar faptul că de la an la an ar fi fost mai rumen și mai plin în obraji ne-ar fi demonstrat doar că noi, românii, începem să trăim mai bine.
Dar nostalgicii de prin cârciumile de la țară au noi motive să ciocnească un pahar. S-a întors Victor, parcă mai puternic și mai cu chef de treabă ca oricând. Dragnea a spus că după alegeri Ponta n-ar trebui să rămână doar deputat și atât, deci partidul îl susține, iar milioane de oameni susțin, la rândul lor, partidul.
Cu câțiva dintre ei am vorbit acum puțină vreme, când am fost la țară. Nici nu parcasem bine când cineva mi-a bătut în geam. Știindu-mă ziarist la București, unii vecini de la țară încearcă să discute cu mine politică. Dar nu-i interesează ce spun eu, ci vor să-mi transmită părerile lor. Abia am deschis portiera că mi-a și aruncat:
- Ai văzut că s-a întors Ponta și dă cu ei de pământ? Acu' să te ții, tată!
De frica unei discuții lungi am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe un prieten în timp ce intram în curte:
- Sunt la țară. Hai pe la mine să mai stăm de vorbă!
- Eram în drum spre Găești… Dar hai că trec.
În câteva minute parcase mașina în fața porții. O mașină cu geamuri fumurii. Până să-i ies în întâmpinare, trecuse deja strada la magazinul de peste drum și se întorcea de-acolo cu un pahar de plastic.
- Ce-ai acolo?
- Cafea.
- Îți făcea mama cafea, zic. De ce-ai luat porcăria aia?
- O las în mașină, spune.
A intrat apoi în curte. Am stat de vorbă vreo două ore, după care s-a ridicat să plece. L-am condus la poartă. Când a ajuns la mașină, a deschis o portieră și a zis:
- Gata, Gogule, acu' poți să ieși să fumezi.
Din mașină, de pe bancheta din spate, a coborât, spre surprinderea mea, un omuleț care stătuse ascuns acolo două ore. Un om mic, în salopetă, chel, cu cearcăne și rânjet întins până la colțurile ochilor. Mi-a întins mâna și mi-a zis cu un respect pe care n-am simțit că-l merit:
- Respect!
A fumat o țigară, iar eu am mai vorbit puțin cu prietenul. N-am putut să-l întreb de față cu omul, deși crăpam de curiozitate cine era ăla, ce făcuse două ore singur, în mașină, și cum suportase să stea atâta timp și apoi să mai coboare și zâmbitor de acolo.
CITEȘTE ȘI Prințul are mereu mâinile calde M-am luat apoi cu altele și am uitat să-l întreb. Azi discutam cu el la telefon și, din una-n alta, pentru că nu prea se pricepe la internet, i-am povestit că-l înjură tot facebook-ul pe Ponta și că nimeni nu vrea să mai audă de el.
- Tot facebookul nu înseamnă toată țara. Ăștia de la sate îl sprijină. O să vezi.
- Eu nu reușesc să înțeleg faza asta. Zici că le dă ceva.
- Îl sprijină de idioți, din convingere.
- Nu știu ce să zic. Nu cred.
Prietenul a făcut o pauză.
- Bă, l-ai văzut pe ăla care m-a așteptat în mașină?
- Chiar voiam să te întreb. Cine dracu' e ăla?
- Un instalator. Tocmai îmi reparase ceva la bucătărie și îl duceam înapoi la Găești când m-ai sunat…
- Cu mine instalatorii fac niște figuri de parcă ar fi Țiriac. Se poartă cu maximă aroganță și nu m-ar aștepta nici să mă duc la toaletă.
- Păi asta voiam să-ți spun. Depinde cum îi tratezi pe oameni. Cum pui problema. Iar tu sigur pui problema greșit.
- Adică?
- Adică vorbești cu ei ca cu niște oameni.
- Și cum ai vrea să vorbesc?
- Să vorbești ca cu niște bețivi.
- Și ce i-ai zis ăluia din mașină?
- I-am zis doar atât: Gogule, așteaptă-mă puțin, că trebuie să vorbesc ceva foarte important cu cineva. FOARTE IMPORTANT!
Apoi i-am luat o cafea în mașină și i-am spus: "Nu ieși până nu mă întorc eu, pentru că am o treabă importantă și nu vreau să te vadă lumea".
- Și tembelul ăla a pus botu'? Nu s-a gândit? Ce dracu' puteai să faci așa secret la mine?
- Nu contează! Era ceva "important". Iar el, care e un nimeni, un bețiv, a devenit părtaș la ceva important, deci și el este un om important!
De data asta am tăcut eu. Mă gândeam că n-am știut niciodată să fac un prost să pară important. I-am și zis asta.
- Știu. Tu, când vrei să te dai popular în fața proștilor, încerci să pari și tu băiat simplu de la țară, ca ei. Adică te dai prost în fața lor. Iar ei te tratează ca atare.
- S-ar putea să ai dreptate.
- Sigur am dreptate. Dacă vrei să-ți demonstrez că am dreptate, umplu mașina cu instalatori și îi fac să mă aștepte o zi fără să comenteze.
- Gata, zic plin de frustrare, am prins ideea.
Dar prietenul a continuat:
- Dacă vrei, vin cu 100 de instalatori la tine la poartă și ți-i întind pe gard, cu cârligele de rufe, ca pe niște ciorapi.
Și-uite-așa mi-am dat seama cum de-și permite Victor să jignească milioanele de români plecați la muncă în străinătate și care mai au și ei prin țară câteva milioane de rude care merg la vot. Are impresia că dacă le va arunca o cafea la pahar înainte de alegeri vor aștepta patru ani închiși undeva, fără bani, fără țigări și fără aer, cât timp se va relaxa el. Merită tablouri prin ministere și chiar mai mult. Eu i-aș monta un soclu pe care să se puie.
