Pietre tari

- Ia zi, băi Liviule, că tu mai umbli prin lume, tu mai auzi. Ce zice, mă, lumea, de mine? De unde are, mă, Mormoloc ăsta de toate, că el n-are servici, nevastă-sa n-are servici, dar fetele lui e îmbrăcate după reviste.
- Te invidiază lumea, băi Mormoloc, zic eu, mincinos, pentru că am nevoie de el.
- E prost Mormoloc? Zice lumea că e prost, da' nu e prost.
- Doamne ferește, ești un tip foarte deștept. De-aia și apelez la tine. Vreau să te rog să vii și să mă ajuți să culeg porumbul. Îți plătesc.
- Nu culeg nimic, că am bani, îmi taie el scurt elanul.
Plusează imediat cu dovada și scoate din buzunarul sacoului 100 de lei. Și-i freacă pe la nas, îi miroase, apoi și-i lipește de frunte cu o pocnitură.
- Se miră lumea că de unde am bani? Ca n-am servici nici eu, nici nevasta-mea n-are. E treaba lu' Mormoloc de unde are!
Sunt la mâna lui și nu pot să-l contrazic. Copiii lui umblă dezbrăcați și desculți, dar poate că nu mai sunt eu la curent cu ultima modă din reviste. Chiar și el, pe sub sacoul care arată aproape nou, are o bluză jerpelită și pătată cu mâncare. Îi citesc pe piept tot meniul din ultima lună, dar asta însemna doar câteva culori. Pantalonii de trening și papucii de cauciuc completează tabloul jalnic. Sunt cinci oameni la masă, în cârciumă. Patru în sacouri și unul cu tricou. Deci am patru șanse. Așa îi recunoști pe ăia amărâți și fără loc de muncă de la țară. Poartă sacouri. De câte ori moare câte un vecin mai înstărit, primul lucru pe care-l dă nevastă-sa de pomană celor mai săraci din sat e costumul ăla bun, cu care se ducea răposatul la nunți. Dacă prinzi câțiva morți pe an, ți-a pus Dumnezeu mâna pe chelie.

La mine în sat, deși e plin de șomeri, nu mai găsesc de multă vreme pe cineva care să vrea să sape, să cosească sau să culeagă porumbul pentru 50 de lei pe zi, cam cât câștigă un ziarist, un doctor sau un profesor la început de carieră. Începusem să caut forță de muncă în satele vecine. Și unde poți să găsești oameni fără serviciu dacă nu la cârciumă, în miezul zilei?
- Îți dau 60 de lei pentru o zi de muncă, încerc eu să-l ademenesc pe Mormoloc.
- Bag mâna în frigider, scot litrica, continuă el, fără să mă bage în seamă.
Mă prind din zbor că "litrica" e un alint pentru litra de băutură.
- Dau și o țuică, insist eu, pricepând aluzia.
- Sunt mulțumit de ăla bătrân. Nu se scapă pe el și nu mănâncă prea mult.
Îl știu bine pe tac-so. Îl bătea zilnic, când era mic. "De ce-l bați, bre, nea Marine, ce-a făcut rău la 8 dimineața?", îl întrebau vecinii. "Îl bat preventiv", răspundea omul și-și vedea mai departe de treabă.
Mormoloc trage o dușcă și continuă să se laude, clătinând din capul uriaș, care pare fixat nesigur pe corpul lui subțirel:
- Bag mâna în coteț, îl scot pe urecheat și-l arunc în tigaie. Și am ce mânca două zile.
O clipă am senzația că se referă tot la tac-so, renumit pentru urechile lungi și ascuțite, ca un personaj din desene animate. S-o fi tâmpit de la alcool, mă gândesc, și îl ține pe tac-so închis în coteț, ca răzbunare pentru că-l bătea când era mic. De la ăștia te poți aștepta la orice, dar să-l arunce în tigaie e totuși prea mult.

- Tu știi ce iepuri gustoși are, bă, mă lămurește Alifie, singurul dintre ei care nu poartă sacou. Alifie muncește la Găești, la fabrica de frigidere. Îl poți racola la muncă doar când își termină banii, înainte de salariu. Alifie s-a reprofilat și lucrează de câteva săptămâni pe o mașină de găurit tabla, care are două butoane și un ecran. Acolo i se afișează lui diverse chestii. Crede că ăla e calculator și le zice vecinilor, prin sat: "Hai, bă, că nu e choar așa de grea informatica asta".
- Mă ajuți tu cu porumbul, Alifie?
- Băi Liviule, face Alifie pe un ton sever, scoțând o limbă lungă cu care își sterge spuma de bere întinsă până aproape de urechi. Hai să fim serioși, ce dracu. Tu ești ziarist la ziar, eu informatician la frigidere. Nu muncim unul la altul, că noi avem servici!

E clar că nu rezolv nimic nici cu Mormoloc, nici cu Alifie. Lângă ei, la masă, cu un sacou mirosind a nou, dar cu maiou și pantaloni scurți greu încercați de timp, Ciorbea se uită încruntat în pahar. Poartă de mic ochelari mari, strâmbi și cu multe dioptrii, motiv pentru care niște vecini mai glumeți îi găsiseră porecla încă din școala primară. Ciorbea are o mină tristă, așa cum se chiorăște în jos, cu ochelarii așezați anapoda. El e omul, îmi zic. N-are bani, de-aia e supărat, deci o să-l conving să vină la muncă.
Mă feresc de multe ori să intru în vorbă cu el. Cum are o grămadă de timp liber, atunci când n-are bani de cârciumă se zgâiește toată ziua la televizor, dependent de documentare. Pe alea istorice le mai încurcă și nu face față unei discuții, dar când vine vorba de animale mă umilește de fiecare dată. E expert în insecte și pești.
Îmi iau inima-n dinți și-l bat pe umăr ca să-i atrag atenția.
- Ia zi, Mariuse, mă ajuți tu? Îi spun pe nume ca să mi-l apropii.
Își ridică ochii din pahar și în apele lor tulburi citesc cât e de beat.
- Suntem două pietre tari, zice și-l bușește plânsul. Apoi duce mâna la inimă, trage aer în piept, își dă ochii peste cap și oftează. Își coboară privirea din nou, iar eu rămân înțepenit în scaun. Argumentul mă uluiește. Adică nu mă ajută pentru că suntem pietre tari, care nu fac concesii? Un ziarist, un informatician și câțiva șomeri.

Lângă el, nea Mitică își extrage încet o țigară din buzunarul sacoului și-mi explică rar, văzându-mă nedumerit.
- Se referă la el și la nevastă-sa când zice "pietre tari". L-a lăsat aia și el e prea mândru să se ducă după ea. Iar ea e prea mândră să mai vină înapoi. Acum, dacă n-are alte preocupări, se gândește întruna la ea.
- Ce preocupări să am, bre, a mârâit Ciorbea din pahar.
- Ești băiat tânăr și ai viitorul în față. Nu mai sta să jelești după cai morți. Te bag eu la partid.
Nea Mitică n-are nici el de lucru, dar e un fel de activist de partid voluntar. Om bun la toate, îi ajută pe ăia care chiar scot bani din politică. Merge la ședințe, lipește afișe pe garduri, scoate oamenii la vot și dezbate seara la cârciumă problemele importante ale țării. Fii-sa, cu care mai vorbesc din când în când, mi-a povestit că într-o zi, mai demult, a bătut drumul cu bicicleta până la celălalt capăt al județului, unde a venit Dragnea în vizită. "S-a întors de-acolo nemâncat, beat mort, dar plin de triumf. Când a ajuns în curte, era așa de mândru de-am crezut că pe poartă a intrat Dragnea, nu tata”, mi-a zis ea. Nea Mitică avea fața roșie și ochii de culoarea vântului turbat. Era pornit pe scandal. "Dacă nu sunt eu acasă, nimeni nu face nimic în curtea asta”, le-a mârâit printre dinți. Fiică-sa știa că dacă e îndârjit înseamnă că nu s-a săturat de băutură. "Cel mai rău pentru noi e până-l culcăm, pentru că dacă nu reușim să-l adormim se ridică din pat și pleacă din nou prin sat. Odată m-am dus până la WC și când m-am întors fugise”.

N-am ce pierde și-l întreb și pe el.
- Mă ajuți, nea Mitică?
- Te-aș ajuta, măi tată, dar n-am timp. Avem ședință mai pe seară la partid, la nivel de comună, pe problema refugiaților.
- Și care e părerea partidului, îl întreb eu, curios.
- Nu știu nimic oficial, încă, dar părerea mea personală și a băieților, că asta vorbeam când ai intrat, e împotriva la arabi. Să nu-i primim în țară.
Atunci îmi dau seama că prins cu munca și cu mărunțișurile de zi cu zi, nu mi-am făcut nicio părere pe tema asta. E un subiect care pur și simplu nu m-a preocupat.
- Să vină ăia ca să ne pună bombe și să ne arunce fabricile în aer? Alifie gândește la scară industrială, doar nu degeaba e informatician în ditamai fabrica.
- Am văzut eu la televizor că dacă vin refugiații, o să ne ia și nevestele, bolborosește Ciorbea, cu nasul în pahar. N-ai văzut că sunt numai bărbați?
- Care neveste, bă, că a ta a fugit, râde Mormoloc și capul lui uriaș mai are puțin și se lovește de masă.
- Băi copii, ridică vocea nea Mitică. Aici sunt probleme mai complicate și nu știu dacă aveți pregătirea necesară să le-nțelegeți. E vorba, o dată, de islamizare și de religia noastră creștină, care e în pericol, și doi, de un excedent de forță de muncă.
Nu par cuvintele lui și-mi imaginez că le-a memorat din vreun discurs pe la partid sau le-a auzit la televizor. Și atunci, pe loc, îmi încolțește o idee în minte: dacă ar veni și la noi în sat vreo 10-12 refugiați sau măcar doi-trei? Ar fi, vorba lui nea Mitică, un excedent de forță de muncă și aș găsi mai ușor pe cineva care să mă ajute la sapă, la coasă și la culesul viei.

- Mai lăsați dracu politica aia, se bagă în vorbă și Fasole, rămas fără serviciu, fără nevastă și fără dinți de mai bine de zece ani.
Mă vede mereu și-mi spune că mă respectă pentru că tata i-a fost profesor. Nu știu dacă să mă bucur că asta e tot ce poate respecta cineva la mine.
- Băi Liviule, ești băiat elegant de București, dar nu-mi place un lucru la tine.
- Care?
- Ai un număr urât la mașină, zice Fasole. Ce e aia "TPE"?
- E o mașină închiriată. Dar tu cum ai vrea să fie numărul?
- Ultima modă printre șmecherii și printre polițiștii de pe-aici e să-și schimbe numerele de la mașină cu EOM.
- Și asta ce-nseamnă?
- Păi înseamnă că ăla e om. E OM! Te poți înțelege cu el. E mare lucru. Doar adevărații cunosc treaba asta.
- Și pînă acum cum aveau numerele șmecherii?
- Aveau, de exemplu, WOW, sau RGL. Adică "Uau" sau "Regele", dacă ai nevoie de traducere.
- Atunci o să-mi schimb și eu numărul.
- Tu ți-ai putea pune unul și mai tare, pentru că ești din București, dar e luat. Ăsta e cotat printre cele mai șmechere numere: B 01 ERU. Adică BOIERU.
- Fasole, nu vezi ce boier sunt, că nu găsesc pe nimeni la muncă? Nu vrei să vii tu? Îți dau 70 de lei pe zi.
Fasole și-a scuturat un fir imaginar de praf de pe mâneca sacoului și a ridicat din umeri a neputință:
- Aș veni cu mare plăcere. Știi că te respect, mai ales pe taică-tău, chiar dacă a murit. Dar mâine avem meci la nivel de sat însurații cu neînsurații și nu vreau să mă obosesc.

Am plecat de-acolo pesimist pe termen scurt, pentru că porumbul meu rămânea în continuare necules, dar eram optimist în perspectivă. Pe termen lung refugiații ar putea rezolva problema muncii la mine în sat. Vor avea și ei de lucru, iar eu și alții ca mine vor găsi oameni disponibili. A doua zi am aflat că prietenii mei de la cârciumă au băut până când s-au refugiat cu toții la sol. Se pare că le-ar fi pus capac câteva sticle de palincă aduse de cineva de la o pomană, pentru că spre seară zăceau înșirați de-a lungul străzii. Unul dintre ei a căzut într-un șanț, cu fața în jos, lungit perfect și cu mâinile întinse pe lângă el, iar apa îi șiroia pe la urechi. A fost o minune că nu s-a înecat.

Sâmbăta următoare m-am întors la țară. Mi-am făcut din nou curaj și am intrat în cârciumă. Discutau toți cinci la o masă, îmbrăcați la fel ca data trecută. Doar că acum mai era acolo și un prieten vechi, ofițer. Nu știu cum făcea el, dar de fiecare dată reușea să ia șomeri la muncă. Probabil că acum ieșise să-i racoleze și mi-o luase înainte. M-am așezat pe scaun lângă el și i-am povestit în șoaptă durerea mea. Nu înțelegeam cum e posibil ca neavând serviciu oamenii ăștia să refuze o muncă de 50-60 de lei pe zi.
- Fă un calcul, începe el să-mi explice. Unii au ajutor social 150 de lei, ceea ce înseamnă 30 de pâini, care le ajung pentru o lună, plus zece pachete de țigări. Haine mai primesc, din când în când, de pomană de pe la morți.
- Și le ajung doar astea 30 de pâini? Altceva nu mănâncă?
- Ba da, mai au prin curte o găină, un ou, o varză, o fasole, le mai dă cineva de milă o ciorbă, mai prind o pomană și, când nu mai au deloc, își calcă pe mândrie și muncesc pentru unul sau altul. Ei vin, atunci, la muncă cu ziua, dar dacă le-ai dat ăia 50 de lei, nu-i mai prinzi până nu toacă banii. Deci dacă i-ai plătit, ești mâncat.
- Și-atunci cum să fac?
- Îi manevrezi doar din băutură, ca din telecomandă, două-trei zile, până termină de cules porumbului, iar abia la finalul lucrării le dai banii. Dar sezonul ăsta l-ai cam pierdut, pentru că e toamnă, au de băut și sunt unii mai vioi ca tine, care i-au antamat deja.

Deci tot refugiații mi-ar putea rezolva problema, m-am gândit. Poate ajung în toamna asta în țară și cazez și eu câțiva. După ce a murit bunică-mea a rămas liberă casa ei bătrânească. Decât să stea în cine știe ce țarcuri, izolați și păziți de poliție, ca niște pușcăriași, mai bine vin la noi, la țară, și toată lumea are de câștigat. Bucuros de perspectivă, am cerut vodcă pentru toată lumea.
Ciorbea scâncea lângă mine, ca un cățel abandonat. A scos capul din pahar și m-a privit rotund, cu ochii roșii ca niște faruri:
- Mi-a zis doar atât: "Plec".
- Ce e, Ciorbeo, iar ți-e dor de nevastă-ta? Mai bine mai bea un pahar, ca să-ți treacă, dacă nu vrei să te duci după ea, îi zice Mormoloc și îi toarnă o picătură din paharul lui.
Ciorbea a continuat, fără să-l ia în seamă:
- Știi ce i-am răspuns eu? Știi ce i-am răspuns? I-am zis "Bine, pa". Și a plecat.
Fasole râdea la mine cu gura lui știrbă, de babă.
- M-am mai gândit la ce-am vorbit zilele astea, zice.
- Ce-am vorbit, m-am mirat eu.
- Cu numerele de mașină. Dacă vrei să fii și mai elegant, că ești băiat cultivat, de București, poți să-ți pui numărul B 314 ZDA, pentru cine cunoaște matematică. Ia uite, ăștia râd ca proștii, că nu înțeleg nimic.
Între timp, la TV se discuta despre refugiați.
- Muscă, dă, bă, televizorul mai tare, că te ia mama dracu, strigă nea Mitică la barman. Și închide muzica, că aici se discută treburi politice, de stat.
Un refugiat ajuns în Ungaria tocmai îi declara reporterului: "Dacă nu eram de acord cu ce ne spuneau, ne-ar fi aruncat în România. Ce să facem în România? Nu e nimic de făcut acolo!"

Brusc, s-a lăsat liniștea la masa noastră. Și-au aprins toți câte o țigară. Televizorul bâzâia în legea lui, fără să-l mai asculte nimeni.
- I-auzi, bre, nea Mitică, nici măcar ăștia nu vor să vină aici, la noi, spune după o vreme Ciorbea, ridcând capul din pahar și privindu-ne pe toți, pe rând, în ochi.
- Ce vrei, bă, tată, e plină lumea de pietre tari, răspunde nea Mitică și-și mai aprinde o țigară.
Parcă mă plouase pe aripi. Am înțeles brusc adevărul crud: în toamna asta o să-mi putrezească porumbul pe câmp și strugurii în vie, dar voi fi mai bogat cu 50 de lei pentru fiecare zi nemuncită.
- Nu știu ce să mă fac, m-am plâns eu, cu voce leșinată. Mi-am pierdut și ultima speranță.
- Hai, bă, nu te oftica, m-a liniștit Ciorbea. Uite, ia haina asta, ca să-ți treacă supărarea. Și-așa nu-mi place culoarea și are și mânecile prea lungi. Și oricum, pe mine nu mă mai alege nimeni.
S-a dezbrăcat de sacou și mi l-a întins. L-am pus pe mine. Doar la burtă mă strângea puțin, în rest se potrivea perfect. Am ieșit din bar și m-am privit în geamul mașinii, mulțumit de cât de bine arătam. Apoi m-am urcat la volan și am plecat acasă.