Elvis Presley, cel mai bine vândut artist solo al tuturor timpurilor - ce a devenit celebru într-o perioadă în care capitalismul părea indestructibil - era perfect conștient că antidepresivele îl pot ucide, a sugerat Priscilla, fosta sa soție. Iată un exemplu tipic de disonanță cognitivă. Conceptul, teoretizat de Leon Festinger arată că aceeași persoană poate avea două opinii contrare. Știu că nu fac bine, dar continui să beau băuturi tari și să fumez, și apoi mă liniștesc cu zicerea că de ceva tot trebuie să mor...
Înainte de Festinger a existat însă Benjamin Franklin și efectul său, care relevă că oamenii continuă să relaționeze cu cei cu care au empatizat prima oară. Adică, fie că prima impresie contează, fie c-a fost dragoste la prima vedere, simpatia permite să ai legături cu aceia cu care împarți același mediu.
Așa se explică cum, după loviluția din ’89, Iliescu nu și-a eliminat “colegii”, chit că unii au fost oamenii lui Ceaușescu. Cei cu “origine sănătoasă” au rămas “de încredere” și lor li s-a dat pe mână economia , deși au acceptat ca politicul să dicteze mai departe economicului ca-n comunism. Au continuat să conteze ochii frumoși la privatizare, nu relațiile de piață. Cu riscul de a fi menținută linia feudală “simpatică”, nu una meritocrato-capitalistă, iar analiștii economici au ținut să-și mulțumească stăpânul politic până în zilele noastre.
Așadar, deși în România, era evident că fără piață și restructurare, precum în Polonia, investițiile străine nu vor furniza capitalul necesar pentru a avea o economie de piață, ca să ajungem astfel măcar la “binele” de pe vremea lui Ceaușescu - cam cum își susține la noi dezideratul, în prezent, dreapta căreia e greu să-i scoți din cap ideile de stânga - business-ul a continuat să se facă “în famiglie”. În ciuda a ceea ce avertiza economistul peruvian Hernando de Soto Polar: când drepturile de proprietate nu sunt bine definite, activele nu pot fi transformate în capital, nu pot fi tranzacționate decât într-un cerc restrâns, unde toți oamenii se cunosc între ei, nu pot fi utilizate drept colateral pentru împrumuturi ori ca participație într-o investiție.
Revenind la disonanța cognitivă, se poate întâmpla ca simpatia să așeze la masa două persoane care să facă afaceri în regulă o bună perioadă de timp, dar e și posibil, când doar hazardul e la mijloc, ca grupuri restrânse ce încearcă să realizeze uniuni pentru a-și conserva resursele, averile, să degenereze genetic. La fel și societățile ce suferă de pe urma unui număr redus de tranzacții produse pe piețe, de relații/evenimente.
Și analizând lucrurile în această cheie, simptomatic este și parcursul celor dezvoltați și bogați, nu doar al nostru, al celor în curs de dezvoltare, de care zicea de Soto că restrângând forțele pieței nu creăm capital. Trump vs Reagan, Macron vs Chirac, Johnson vs Thatcher. Cum vi se par aceste comparații? Epistemologii nu prea au anticipat că societățile pot merge și înapoi. Ei au apreciat că drumul e mereu înainte, cu pași mai mari sau mai mici. Sigur, acest lucru se produce fiindcă paradigma s-a raportat la Popper, dacă ar fi fost privit cu mai mare încredere Kuhn, aberații precum dobânzi negative ori chiar patrimonii de acest fel nu ar fi luat pe nimeni prin surprindere.
Din păcate acum nici măcar Francis Fukuyama însuși nu mai crede în propria sa concepție despre așa-numitul "sfârșit al istoriei", prin care decreta că sistemul de tip occidental format din democrație parlamentară coroborată cu economie de piață s-a instaurat definitiv și irevocabil la "cârma" umanității. Altfel n-ar face turnee mondiale de conferințe în care, dimpotrivă, avertizează asupra pericolelor revigorării autoritarismelor și "iliberalismelor" de toate felurile.
