Una din marile spaime induse mediatic ale momentului este că Inteligențele Artificiale, mai pe românește roboții, ne vor fura locurile de muncă și ne vor lăsa să murim de foame pe drumuri, eventual să cerșim pe treptele corporațiilor de la care ne vor da afară. Asta dacă nu cumva, la un moment dat, se vor fi dezvoltat perceptiv și intelectual suficient de mult încât să ne transforme în sclavi energetici, cu singura menire de a le umple bateriile, așa cum vedem în multe filme SF.
Când vedem astfel de scenarii este bine totuși să ne amintim că sclavia este o specialitate homo sapiens.
Momentan, făuritorii de politici publice au descoperit că patronii care își înlocuiesc angajații cu roboți s-ar face vinovați de lipsă de etică fiscală și socială. Ce înseamnă asta? Spre deosebire de salariații umani, automatele nu presupun decât costuri de achiziție și mentenanță. Nu cer salariu sau concedii, nu se sindicalizează și nu fac grevă (cel puțin deocamdată). Și, mai ales, angajatorul nu reține în numele lor impozit pe salarii și contribuțiile de asigurări sociale de pensie, sănătate, șomaj și accidente de muncă. Ditamai dumpingul, cum s-ar zice.
Evident, aceiași politicieni nu-și pun nici o secundă problema că unul dintre motivele pentru care, de exemplu, marile lanțuri de fast food instalează automate de comandat și dau în schimb afară lucrători este tendința continuă de creștere a salariului minim, care îi face pe oameni semnificativ mai costisitori decât roboții.
Nu, grija lor e că patronii nu plătesc dări la stat pe roboți, de parcă aceștia sau produsele rezultate din utilizarea lor s-ar vinde fără TVA. Pasămite așa s-ar echilibra concurența dintre forța de muncă umană și cea artificială, când de fapt scopul nu este altul decât majorarea sumelor încasate la bugetele statului.
Și apropo de ideea impunerii de contribuții de asigurări sociale pe munca roboților. Procentele respective s-ar aplica la ce exact? La salariul minim pe ramură? La cel mediu? S-ar calcula comparativ productivitatea robotică cu cea umană? Un robot ar putea, de exemplu, să facă în 8 ore pe zi munca a 3 sau mai mulți oameni. CAS-ul s-ar aplica la suma salariilor brute ale celor trei? Să nu mai vorbim de faptul că doar eventuale considerente tehnice limitează numărul de ore de muncă pe care un automat le poate presta fără întrerupere. La limită, pentru un robot, un patron ar putea ajunge să datoreze CAS cât pentru o uzină întreagă.
Dar ia stați așa. Spre deosebire de taxele și impozitele care merg la bugetul de stat și finanțează funcționarea generală a instituțiilor, CAS-urile presupun contraprestații, defalcate pe tipuri de situații. Ies roboții la pensie? Să aducem SF-ul în realitate până într-acolo încât să ne închipuim resort-uri în care roboții pensionați dezleagă integrame și joacă golf?
Culmea e că, pentru alte CAS-uri, ne putem imagina de fapt niște contraprestații realiste, de care însă ar urma să beneficieze nu inteligențele artificiale, ci angajatorii care le utilizează. Vrei să îți plătesc contribuții de sănătate, șomaj, boli și accidente de muncă? Foarte bine, dar atunci când un automat mi se distruge, îmi decontezi cheltuielile de înlocuire. Atunci când se strică, îmi plătești reparațiile, iar când a atins nivelul maxim de uzură fizică și morală și trebuie casat, îmi achiți o compensație. Toate astea de la bugetul de asigurări sociale robotice care va fi creat.
Mă îndoiesc că politicienii ar fi de acord cu așa ceva.
