Boema, așa cum a apărut și cum a fost definită ea prin anii 1830, a murit definitiv în anii 80 ai următorului secol. A murit ca oamenii, adică fără vreo șansă de a mai fi readusa vreodată la viață, așa cum se mai întâmplă cu diverse lucruri, fenomene sau mișcări sociale. Ultima zvâcnire a avut-o prin anii 60, când s-a crezut că poate fi menținută în viață, și a avut chiar un reviriment, însă criza din anii 80 i-a dat lovitura de grație, după 150 de ani de viață tumultuoasă.
Mulți asociază acum boema cu viața literară și cu cea artistică, în general, chiar și în DEX scrie asta. Însă de-a lungul timpului, „celula” literară – artistică – culturală a fost minusculă ca dimensiuni în marea masă amorfă a boemei, mai ales în prima sută de ani. De la cei câțiva scriitori și artiști cu adevărat boemi care au reușit să se afirme, care au devenit faimoși, iar apoi mediatizați, s-a dus aura și către restul boemei și boemilor, și așa a rămas.
Boema s-a născut ca, și a fost, o reacție ostentativă și teatrală la stilul de viață al burgheziei și la sistemul ei axiologic, ca principiu sintetizator. Unul dintre „pilonii” boemei a fost refuzul dezgustat de a munci, acesta fiind „firul roșu”, de fapt. Până în anii 80, în civilizația occidentală, cel puțin, se putea trăi fără să muncești deloc. După aceea nu s-a mai putut. Așa s-a năruit boema, și în câțiva ani a sucombat. Definitiv, după cum am spus. Câțiva hard core-iști au recurs la o soluție disperată, în încercarea de a o menține în viață, și au făcut ceva de neimaginat până atunci: au plecat din marile orașe și s-au dus în cele mici, sau chiar la țară. Boema în afara orașelor părea un nonsens, și așa s-a și dovedit, până la urmă. Au încercat să refacă în câteva comunități rurale, sau măcar să imite stilul de viață comunitar specific boemei originare, deja numită de-acum „clasică”. Nu au rezistat mai mult de doi ani.
De prin anii 90, odată cu noul avânt economic, niște băieți deștepți din marketing au realizat potențialul comercial uriaș al brandului „boheme – bohema – bohemian”, așa că s-au pus pe recuperat și pe construit. Boema fusese folosită și până atunci ca „brand”, desigur, însă nu ca brand universal, ci punctual, local, adesea subconștient sau chiar neintenționat.
În câțiva ani, din zonele cele mai sărace, mai sordide și mai ieftine ale marilor orașe cu comunități boeme („cartier” e prea mult spus, termenul de „cartier boem” e o genială invenție de marketing, folosită doar pentru consumers, dar niciodată de către adevărații boemi), acestea au devenit cele mai scumpe, cu cele mai mari chirii și prețuri la spații. Cam ca în Centrul Vechi de la noi. Apartamentele din Lower East Side, una dintre cele mai faimoase (foste) boeme, sunt acum cele mai scumpe din New York și, poate, și din lume.
Așadar, după 150 de ani de luptă îndârjită a boemilor cu burghezia, în 1990 a fost desemnat învingătorul. Și, ca o ultimă sfidare, ca răzbunare, fără îndoială, burghezia a reinventat „boema” și a ajuns acum cea mai mare și mai ferventă consumatoare a ei!
Sigur, boema de astăzi nu numai că nu mai are aproape nimic în comun cu cea originară, ci în multe privințe e chiar opusul boemei „clasice”. Pe cea din jurul nostru, cercetătorii o numesc „neo-bohema”, „post-bohema” sau chiar „pseudo-bohema”. Și îi spun englezește pentru că în SUA aceasta construcție socială se studiază intensiv în mediul academic, în Europa mult mai puțin și sporadic, nesistematic (încă), iar în România deloc, practic. Neo-post-pseudo bo(h)ema nu e o subcultură, așa cum au fost unii tentați să o considere, la o primă vedere. E ceva mult mai complex și mai dificil de definit și de descris. Dar vom ajunge și acolo în curând.
Însă în public tot bohema – boema îi vom spune, evident, cine ar accepta să dea cu piciorul unei asemenea valori de brand?
În boema „clasică”, mai întâi au fost les bohemiens (bohemians), care adunați la un loc au fost denumiți generic La Boheme (Bohema), fără ca ei să-și fi propus asta, cel puțin la început.
Acum e invers. Băieții deștepți din business le dau un proiect băieților deștepți din marketing, să construiască „o boemă”: un bar, un restaurant, un club, un magazin, o linie vestimentară, un bloc, un cartier. Băieții din marketing o construiesc, fac apoi o strategie de comunicare, și boemii încep să vină. Sigur, vin și neboemi, de curiozitate. Multora le place, și de mâine decid că sunt și ei boemi.
Și băieții din marketing sunt adevărați profesioniști, ei știu bine mecanismele psihologiei sociale, chiar dacă mulți nu au deschis manualul, ci le-au învățat empiric, din observații, din mers. Știu că numărul neboemilor deveniți boemi peste noapte e mult mai mare decât al boemilor care se leapădă de boemă. Și acest dezechilibru se va menține mulți ani de acum înainte, fără îndoială. Ceea ce justifică investițiile imense făcute în La Boheme – Bohema – Boheem – Boema, pe care le vedem peste tot în jur. Și acesta e abia începutul, iar în București moda abia acum cuprinde piața, după cele câteva teste foarte reușite, cu rezultate spectaculoase, chiar.
Eu mă așezasem la mașina de scris ca să vorbesc despre Animaletto, de fapt, și asta a fost o paranteză…
Așadar, Animaletto Pizza Bar e un exemplu perfect de pus în toate studiile de caz din tratatele despre boemă, dar nu mai puțin și în cele de marketing. Aici cred că s-au adunat cele mai ascuțite minți din arhitectură, din marketing și advertising, împreună cu niște băieți cu multe conturi în bancă, și au decis să facă un pizza bar. E un restaurant în toată regula, de fapt, și cu mâncare chiar bună, însă în boemă să spui „restaurant” sună cam nașpa. Și așa a apărut Animaletto Pizza Bar în centrul Bucureștiului, chiar lângă Biserica Visarion.
Dacă e să imaginăm un metru pe care să așezăm toate localurile boeme din București (terase, ceainării, cafenele, restaurante etc.) în funcție de artificialitatea construcției, de cât de „naturale” sunt, sau dimpotrivă, de studiate și fabricate, cred că aș pune Grădina Sticlarilor într-un capăt, la 0, iar Animaletto Pizza Bar în celălalt, la 100 cm. Sigur, asta sprijinindu-mă doar pe minuscula mea experiență de student în ale boemei, fiindcă în cele 42 de zile de când am început eu să o cercetez, ca să fac o listă a localurilor boeme pe site-ul meu despre restaurante, Restocracy, am vizitat abia vreo 15 astfel de locuri. Cunoscătorii s-ar putea să dea alt verdict, evident.
Animaletto Pizza Bar ocupă parterul și subsolul unei clădiri cu birouri de pe Visarion, de Biserică Visarion despărțind-o o casă. Visarion e Visarion, e una dintre marile străzi ale Bucureștiului vechi și elegant, aristocratic, nu zic mai mult. Clădirea e originală, distinctivă, făcută cu cap și, din fericire, și fără să violeze fragilul echilibru estetic al bătrânei străzi.
E foarte posibil ca arhitecții care au făcut cu cap clădirea cu fațada de cărămidă roșie să fi amenajat și restaurantul „pizza bar”, fiindcă se văd un ochi, un cap și o mână de mare arhitect acolo, care știa că se poate baza pe niște conturi bine alimentate, e drept. Unii ar spune că e ușor să fii arhitect sau decorator bun când nu ai o limită la cardul de credit, dar nu e întotdeauna așa.
Animaletto Pizza Bar e construit și amenajat într-un mare fel, deci. Fiecare detaliu e studiat, măsurat, făcut pe măsură, colorat cât și cum trebuie, luminat tot cum și de unde trebuie. Au un salon nu prea mare la parter, câteva mese și la subsol, unde e și bucătăria, la vedere, iar pe o latură a clădirii au terasă. Interesantă și terasa, dar acolo se pare că le-au pus limita la card.
Și au angajat și un bucătar bun la Animaletto Pizza Bar, se vede repede că e talentat, cu imaginație, a făcut un meniu destul de creativ și mâncarea a fost surprinzător de bună pentru un restaurant boem, fie el și neo-boem, post-boem sau chiar pseudo-boem, așa cum aș fi tentat acum să cataloghez Animaletto Pizza Bar. Și e un meniu scurt, câteva feluri cu priză la hipsteri și la boema corporatistă, targetul lui Animaletto Pizza Bar.
Și de costumația angajaților au avut grijă, e bine studiată și procedurizată. Boema începe cu personalul, am spus-o de fiecare dată, nu poți face un local boem dacă cei care se ocupă de tine nu sunt din aceeași categorie cu clienții, în așa fel încât dacă i-ai schimba pe unii cu ceilalți să nu îți dai seama. Așa e peste tot, și cine încalcă regula aceasta, nu poate avea un local boem, oricât de mult s-ar strădui și oricât ar învesti acolo. Și proiectanții Animaletto Pizza Bar au învățat bine lecția, și au știut și ce și cum să recruteze. Pe unul dintre ei, pe tatuatul Raymond, l-am și pus în lista cu cei mai buni chelneri de pe Restocracy, de altfel.
Animaletto Pizza Bar e, așadar, neo-boema exemplară, perfect construită de cele mai luminate minți ale momentului, până în cele mai mici detalii. E făcut special pentru aripa hipster – corporatist – intelectuală a boemei, exact pe modelul și pe gusturile ei. Merită să-i faceți o vizită, mai ales că nu e scump.
