Companiile din domeniul energetic nu mai pot avea o rată a rentabilitățiii mai mare de 5,66%, pare a fi noua politică a guvernanților, fie că sunt politicieni numiți la conducerea ANRE, fie că sunt șefi de comisii de specialitate în Parlament. Ultimul exemplu: cel al companiilor producătoare de gaze onshore, care, dacă vor fi votate favorabil amendamentele avansate acum în Parlament, nu își vor mai însuși decât 5 lei din prețul actual de 90 de lei. O rată a profitabilității de 5,55%, coincidență sau nu, extrem de apropiată de rata rentabilității stabilită de Autoritatea de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) pentru companiile distribuitoare de energie și gaze naturale.
Luna trecută, ANRE a stabilit ratele de rentabilitate pentru distribuitorii de gaze și electricitate la 5,66%. De o rată a rentabilității mai prietenoasă ar putea beneficia doar o companie de stat, Romgaz, în domeniul înmagazinării gazelor, pentru care instituția a propus un procent de 10%.
Problema guvernanților era că ANRE nu are atribuții de control al prețurilor decât în domeniul distribuției și înmagazinării de gaze, nu și în cel al comercializării acestora. Așa se face că, pentru a limita profitabilitatea companiilor private producătoare de gaze (sau de stat, în cazul Romgaz, care a fost însă recompensat prin rata de 10% la înmagazinare), politicienii puterii au apelat la o altă soluție, la supraimpozitare.
Astăzi va intra pe agenda comisiei de buget a Camerei un proiect de lege amendat în sensul plății impozitului suplimentar de 60%-80% nu la prețul efectiv de vânzare al gazelor ci la prețul de la Central European Gas Hub (CEGH) din Austria, ca își n cazul redevențelor. În plus, este eliminată deductibilitatea redevențelor la calculul impozitului suplimentar, plătindu-se asftel impozit la un impozit deja achitat. De asemenea, este eliminată posibilitatea „reportării” investițiilor, care permite utilizarea sumelor din perioade cu investiții mai mari, pentru a reduce cuantumul impozitului datorat în perioade cu investiții mai reduse.
Pentru prima dată de la declanșarea ofensivei de supraimpozitare a domeniului de petrol și gaze, început cu Legea offshore în urmă cu mai mult de jumătate de an, industria a decis să prezinte și calcule referitoare la impactul unei supraimpozitări a domeniului.
În prezent, companiile plătesc impozitul suplimentar introdus în 2003 (de 60% și, respectiv, de 80% din veniturile suplimentare obținute din prețuri de vânzare cuprinse între 45 și 85 de lei/MWh de gaz, și, respectiv peste 85 de lei) la prețul de piață, adică 90 de lei/MWh, potrivit tranzacțiilor efectuate în luna noiembrie pe Bursa Română de Mărfuri (BRM). Dacă sunt adoptate amendamentele, impozitul va fi achitat nu la un preț de 80 de lei, ci la unul de 121 lei/MWH înregistrat pe bursa austriacă.
La acest preț, statul ar încasa 28 lei/MWh din redevență și impozitul suplimentar (în varianta aflată în vigoare), plus alți 27 lei din impozitul suplimentar în varianta propusă de Comisia de Industrii, dacă sunt luate în calcul noul preț de referință și eliminarea deductibilității redevenței și a “reportării” investițiilor.
Cu alte cuvinte, din prețul de vânzare de 90 de lei, statul va încasa 55 de lei numai din cele două impozite. Companiile rămân cu 35 de lei, din care însă vor trebui să suporte costul de producție, care, potrivit Federației Patronale de Petrol și Gaze din România (FPPG), se ridică, în cazul Romgaz, la aproximativ 28 de lei/MWh.
Companiile rămân deci cu un profit brut de 7 lei/MWh, din care trebuie să achite impozit pe profit și costurile cu amortizarea, ceea ce face ca profitul net să fie de maxim 5 lei/MWh. Adică 5,55% din prețul de 90 de lei, un procent extrem de apropiat de cel de 5,66% impus de ANRE ca rată de rentabilitate distribuitorilor.
Potrivit teoriei economice însă, orice majorare de impozitare este suportată de companii și clienți, gradul în care se împarte povara fiscală depinzând de două elemente: de gradul de concentrare al industriei și de elasticitatea cererii bunului respectiv.
Două companii, OMV Petrom și Romgaz, au o cotă de peste 90% pe piața producătorilor de gaze. În plus, cererea de gaze este foarte puțin elastică, neexistând produse substituibile (cărbunele, substitutul gazelor pe segmentul de încălzire, fiind la rândul său, o “oaie neagră” a politicilor ecologiste promovate de UE.
Cu alte cuvinte, având de a face cu o piață oligopolistă și cu un bun cu cerere inelastică, teoria economică spune că povara suplimentară de aproximativ 30 de lei impusă de parlamentari ar fi transferată de companii în preț și suportată integral de consumatori.
