“Noi v-am primit pe voi, voi de ce nu vreți să-i primiți pe ei?”, este mesajul cu care cancelariile occidentale au șantajat oficialii est-europeni să accepte cotele de refugiați alocate de planificatorii centrali de la Bruxelles. Și asta chiar în pofida dorinței refugiaților, care nu vor să aibă coșmaruri pe malul Dâmboviței, ci să-și urmeze “visul american” sau măcar să testeze validitatea idealismul german.
Cei mai mulți lideri est-europeni au cedat în fața adevăratului război informațional declanșat de presa și autoritățile occidentale, care au aruncat în stânga și în dreapta, dar mai ales în est, cu acuzații de rasism și lipsă de solidaritate în rezolvarea acestei crize. Criză cu care, de altfel, est-europenii nu au nimic de-a face, nejucând niciun rol, spre deosebire de autoritățile occidentale, în declanșarea Primăverii Arabe, transformată peste noapte, într-o adevarată Iarnă Siberiană.
Cum se explică însă reticența cu care est-europeni au tratat cotele de refugiați alocate după un algoritm cunoscut doar de tehnocrații europeni?
În pofida experienței lor mai reduse în guvernarea democratică, cetățenii statelor est-europene știu mai bine decât cei occidentali cum e cu cotele și planurile cincinale, cu producția industrială de bunuri și de deportați. Timp de decenii au fost nevoiți să fie refugiați în propria țară, să-și calibreze cantitatea de hrană nu după conținutul caloric, ci după cel al rației acordate și să locuiască împreună cu alte familii în apartamente transformate în adevărate lagăre de concentrare pe metru pătrat.
De altfel, cetățenii fostelor state din spatele Cortinei de Fier au primit prăbușirea comunismului cu speranța că în sfârșit au scăpat de statutul de refugiat în propria țară. Că nu vor mai auzi în viața lor de planuri cincinale, rații, nu vor mai locui în comun și că vor putea circula și munci liber unde vor dori. Realitatea a fost însă una mai nuanțată, iar vechile rațiuni de partid și de stat au fost înlocuite cu unele noi, numite regulamente, directive, decizii sau recomandări, care mai de care mai complicate. Legislația UE umple biblioteci întregi, întinzându-se pe mai multe sute de mii de pagini, pe care, din punct de vedere juridic, fiecare cetățean european este obligat să le citească.
Reacția cetățenilor est-europeni în fața crizei refugiaților, cu câteva excepții, nu are nimic de-a face cu rasismul sau cu lipsa de solidaritate, ci mai curând cu sărăcia și frustrarea. E greu să-i ceri unui cetățean român, de exemplu, să înțeleagă de ce el trebuie să vină cu bani de-acasă și să plătească contribuții sociale chiar dacă nu obține niciun venit, în timp ce un refugiat este asigurat din oficiu de la buget.
Cum la fel de dificil este să-i explici românului de ce se pot construi extrem de rapid tabere de refugiați, alimentate cu curent electric, în timp ce o persoană juridică din România se poate conecta la rețea în 221 de zile. Iar o persoană fizică, în cazul în care și-a construit casa la o distanță mai mare de 100 de metri de rețea, poate niciodată!
În acest timp, Comisia Europeană declanșează proceduri de infringement numai pe neîndeplinirea standardelor impuse în ceea ce privește azilul, nu și a modului în care statul își tratează proprii refugiați, impunând cu forța o solidaritate pe care o ignoră atunci când este vorba de proprii cetățeni europeni. Pe care-i împarte în occidentali și europeni de mâna a doua, pentru a nu-i numi refugiați!
