Ce-ar mai fi spus despre Pokemon Go? Piața, personajul colectiv cel mai credibil și cu discursul cel mai argumentat, s-a pronunțat deja: la mai puțin de 3 săptămâni de la lansare, jocul a fost instalat pe mai mult de 75 de milioane de dispozitive mobile, potrivit estimărilor firmei de analiză Sensor Tower, citate de Profit.ro.
În rest, vaietele apocaliptice ale celor care văd în Pokemon Go sfârșitul civilizației și debutul Împărăției Mamonei pe Pământ sunt cel puțin deplasate, dacă n-ar fi delicios de ridicole. Mai ales că au fost distribuite democratic pe întreg spectrul (in)cultural, de la Oana Pellea la Costi Ioniță.
Alte lucruri mi se par mai importante. De exemplu, faptul că utilizatorii Pokemon Go renunță de bună voie și chiar cu entuziasm la setări și exigențe elementare de protecție a confidențialității pentru a se putea bucura de joc. Probabil că ar accepta și să-și dea datele și copia cărții de identitate pentru asta. Ceea ce nu li se pare normal atunci când vine vorba de cumpărat cartele GSM pre-plătite, așa cum vor serviciile de informații – și nici nu e.
Și dacă tot veni vorba de controlul statului asupra cetățenilor, probabil că cea mai mare performanță a Pokemon Go este aceea că îi determină pe oameni să mergă voluntar și în pas voinicesc în locuri în care, în alte condiții, ar merge în silă sau deloc. Presa mondială vorbește de cimitire și cartiere rău-famate, de violări ale proprietăților private și așa mai departe. În Coreea de Sud, unde jocul nu a fost lansat încă oficial, Pokemon Go a atras mii de oameni într-un mic orășel de la granița cu vecinii comuniști de la Nord, unde grație unui bug informatic, jocul este accesibil pe telefoane.
Deja, muzee, baruri și cluburi plătesc pentru a avea Pokemoni cât mai rari în "ogradă", înspre atragerea potențialilor clienți. Însă se presupune că, în acest gen de locuri, oamenii merg oricum de plăcere. Probabil că instituțiile statului vor simți la un moment dat oportunitatea. De ce ai sta la coadă la ANAF sau la Taxe Locale pentru a-ți plăti impozitele, din alt motiv decât frica de amenzi, penalități de întârziere și conturi poprite? E posibil ca perspectiva de a prinde niște Pokemoni prețioși să constituie un stimulent suficient, astfel încât expresia "conformare voluntară" să capete măcar umbra unui sens.
La fel, de ce te-ai duce la vot de la o vârstă încolo, de la care se presupune că nu mai crezi în Moș Crăciun? Poate pentru că în cabina de vot te așteaptă niște Pokemoni pe care nu-i găsești în altă parte. La fel la proteste în Piața Universității menite să "curețe clasa politică", alături de alți tineri "frumoși și inteligenți" și cu nasul în smartphone. Și – de ce nu? – la război, în caz de mobilizare generală.
De aceea, cel mai bine ar fi nu să fugim de Pokemon Go, ci dimpotrivă, să ne bucurăm de el și să-l jucăm până la sațietate, până ne plictisim. Pentru că e foarte posibil ca sănătosul sentiment de plictiseală să se instaleze cu mult înainte de împlinirea profețiilor apocaliptice legate de joc.
