Am scris de curând un text pe blogul personal în care am menționat că mă nedumirește de ce se apucă să facă băncile business tot cu tipul de finanțare unde au eșuat – creditele ipotecare -, în loc să ofere capital de lucru, pe termen scurt, pentru finanțarea comerțului?
Dar, am găsit între timp un articol foarte interesant din 2013 pe blogul spontaneousfinance.com despre activele ponderate la risc, această componentă-cheie a reglementărilor bancare contemporane, ce explică de ce băncile preferă ipotecarele creditelor de business.
Autorul susține că ponderarea la risc a activelor bancare, în funcție de tipul lor (credite ipotecare pentru persoane fizice, credite corporate, titluri de stat etc), așa cum se face ea astăzi prin prisma normelor Basel, ar putea fi responsabilă pentru cele mai recente cicluri economice boom-bust.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Astfel, potrivit Basel I, să spunem că dacă o bancă are active totale de 100 miliarde dolari, după ponderarea la risc, în funcție de mixul specific de tipuri de active deținute, nivelul activelor sale ponderate la risc s-ar situa între minim 20 și maxim 90 miliarde dolari. În baza acestui indicator s-ar calcula ulterior capitalul de rangul 1 necesar, de minimum 4%. Reglementările Basel II au introdus mai multă flexibilitate în aceste formule, respectiv o clasificare mai nuanțată a tipurilor de active, bazată și pe ratingurile agențiilor de evaluare specializate.
Autorul articolului consideră că acest sistem este pervers. Băncile sunt instituții care urmăresc maximizarea profiturilor pentru acționari, care nu investesc fără un nivel minim de randament al capitalurilor. Așadar, rentabilitatea capitalurilor proprii ale unei bănci trebuie să acopere cel puțin costul acestui capital. Însă Basel dictează, practic, băncilor, nivelul de capital pe care trebuie să-l dețină. Ca urmare, băncile sunt stimulate să utilizeze acest capital astfel încât să-i maximizeze rentabilitatea. În condițiile reglementărilor Basel, asta înseamnă acumularea dezechilibrată a anumitor tipuri de clase de active.
Aplicând toate regulile Basel II, banca are de ales între a da credite pentru IMM-uri, ponderate la risc la 100%, de 25 miliarde dolari, cu dobândă de 7%, din care rezultă venituri din dobânzi de 1,75 miliarde dolari, sau credite ipotecare, ponderate la risc la 35%, de 71,4 miliarde dolari, cu dobândă de 3%, obținând venituri din dobânzi de 2,14 miliarde dolari.
CITEȘTE ȘI Migrația de inteligență vs. paradisuri fiscale. Cum să judeci cu dublă măsură În mod limpede, banca este stimulată să investească în credite ipotecare, pentru a-și maximiza profiturile. Potrivit reglementărilor Basel II, la anumite bănci, unele tipuri de credite ipotecare au o ponderare la risc de doar 10%. Asta înseamnă că reglementatorii practic împing băncile, involuntar, spre ipotecare.
În concluzie, mai este de mirare că bula speculativă a izbucnit în perioada de criză tocmai în clasa de active cu ponderare mică la risc? Iar acestea au fost: imobiliare, obligațiuni ipotecare și titluri de stat ale țărilor OECD. Stimulentele induse de reglementări au fost cele care au creat criza.
"Amuzant" este că reglementatorii nu par să înțeleagă mecanismul. În concluzie, vor continua cu scheme de ajutoare de stat destinate majorării creditării pentru IMM-uri și cu oferirea de lichiditate ieftină în acest scop, care nu au nici un rezultat tocmai pentru că ponderarea la risc continuă să fie dezavantajoasă pentru această clasă de active, comparativ cu altele. Rezultatul este o falsificare gravă a alocării capitalului în economie, care duce la bule speculative și crize economice.
Fenomenul este perfect compatibil cu teoriile austriece ale ciclurilor economice ale lui Mises și Hayek, care arată cum reducerea de către băncile centrale a ratei nominale a dobânzii sub cea naturală, stabilită de piață și reflectând preferințele de timp ale agenților economici, distorsionează structura relativă a prețurilor în economie și duce la exces de masă monetară, care este canalizată preferențial în anumite sectoare ale economiei, sporind artificial cererea, prețurile și profiturile în cadrul acestora.
Argumentul autorului de pe blog este că, din cauza restricțiilor impuse de reglementările Basel, băncile sunt stimulate să prefere să împrumute bani anumitor sectoare ale economiei în dauna altora. În consecință, creditul acordat acestora sporește peste nivelul de echilibru, ceea ce duce la malinvestiții. În cele din urmă, inevitabilul mismatch între nivelul de cerere așteptat de investitori și cel real al pieței își face apariția, ceea ce provoacă pierderi și criză economică. La asta se adaugă inflația provocată de băncile centrale, în modalitatea descrisă de economiștii austrieci, ceea ce nu face decât să agraveze lucrurile.
"Nu cred că reglementatorii au intenționat să faciliteze ciclurile de creștere și criză ale economiei atunci când au elaborat normele bancare Basel. Rezultatul este însă ironic: regulile destinate sporirii stabilității sectorului financiar au sfârșit prin a deveni chiar ele sursa instabilității", rezumă autorul articolului.
