Nu știu alte continente cum sunt, dar Europa a fost, cu dovezi scrise adânc în catastif, un continent al războaielor. Ne-am măcelărit vreo 3.000 de ani, cât e documentat – și fără milă. Nu zic că în Asia ori în Africa nu se vor fi scurtat capete fără număr. S-au tăiat băieții la greu, că oameni suntem. Doar că în Europa avem și evidențe contabile mai precise și nițeluș mai înspăimântătoare. Unde mai pui că precizia birocratică a secolului XX a dat măsura exactă a măcelului. Un exemplu elocvent este câmpul de bătaie de la Verdun, unde și-au lăsat oasele peste 700.000 de soldați. Nu insist. Europenii s-au tăiat, s-au spintecat, s-au ars, s-au împușcat pe unde s-au prins. Și, de vreo 80 de ani, pauză. Pace și prietenie, colaborare și frățietate, progres și prosperitate. Cu o excepție: Serbia. Tanda pe manda, în ciuda diverselor conflicte și declarații locale, Fukuyama părea să aibă, parțial, dreptate. Cu o politică cuminte și cu tratative raționale, pacea părea să dăinuiască, iar lumea să se fericească. N-am găsit altă rimă.
Numai că lucrurile nu-s așa simple. Iată că, brusc, continentul păcii se găsește, de vreo doi ani, într-o mare criză. E drept, criza se anunțase odată cu buzduganul lui Trump, care cerea aliaților europeni o contribuție proporțional egală la bugetul și efectivele NATO. Mai țineți minte ce zarvă fuse? Mare. Au sărit liderii europeni ca arși. Doar că adevărul cam ăsta era. SUA erau motorul principal al alianței, iar europenii veneau cu stegulețele și cu marcajele. Știu, sună cinic, mai ales pentru un continent al păcii și prieteniei. Numai că, iată, evoluția cu totul neașteptată din punct de vedere ideologic a războiului din Ucraina a dat fiori. Statele NATO în păr (adică cam toată Uniunea Europeană) au constatat că nu au arme. Adică au ceva, dar arme bune să ochească lișițe, vulpi sau cârtițe. În ciuda faptului că, deunăzi, niciun război nu părea posibil, iată că azi ne confruntăm cu perspectiva unui atac nuclear. Și, să mă credeți, nu scriu asta cu liniște și satisfacție, ci cu o profundă îngrijorare, atât pentru propria-mi piele, dar înzecit pentru copiii mei. Orice, numai o lume post-atomică pentru urmașii noștri, nu. Or, în perspectiva asta, discuțiile despre apărare, dotare, strategie, tehnologie și răspuns nu sunt inutile, nici „războinice”, ci raționale. E o rațiune de „război”, întunecată, dar incomparabil mai puțin neagră decât perspectiva alternativă.
Vorbind despre război. Kurt Vonnegut jr. spunea că el se va lăsa mai degrabă împușcat, decât să pună mâna pe armă. Sună foarte nobil, recunosc, numai că „eu” nu contează. Contează și ceilalți, copiii, părinții, prietenii. Ei, poate (nu poate, ci sigur) merită să trăiască. Chiar dacă „eu” nu pun mâna pe armă și mă las măcelărit (în fine, una e perspectiva romantică, eroică, și alta e realitatea), omenirea nu merită un asemenea sfârșit. Mai avem multe de descoperit, de iubit, de îndreptat. Hai să nu lăsăm soarta universului în mâinile naturii. Naturii îi e indiferent ce se întâmplă.
Nu sunt un războinic. Nu am de gând să iau capul nimănui și nici nu am de gând să mă îmbogățesc răpindu-i bunurile. Dar nici nu-mi e indiferent cine intenționează același lucru cu mine. Latinii aveau o vorbă deșteaptă, izvorâtă din experiență: „Si vis pacem, para bellum”, adică, pe limba noastră, „dacă vrei pace, pregătește-te de război”. Europa este obligată să-și întoarcă privirea și interesul către industria respectivă. Să angajeze ingineri, manageri, oameni de știință, să inoveze, să construiască fabrici, să deschidă bugete. Într-un fel, va fi efortul comun al țărilor prin care să se evite încă o tragedie.
Dar ce știu eu? Tare mă tem că natura umană e încă o necunoscută. Dacă un observator atent și lipsit de prejudecăți ar analiza psihologia cetățenilor păcii, ar fi uimit, șocat să constate câte anomalii, contradicții și absurdități încap în această situație. Poate că ar întocmi o listă cu nemulțumiri, un codicil al urii reciproce, al revendicărilor rostite cu o jumătate de gură. Pe scurt, impresia generală e că pacea fărâmițează societatea, îi răpește sensul, solidaritatea și, aidoma unui mecanism defect, începe, atunci când funcționează, să bată și să dea rateuri. Plutește în aer un dor de răzbunare istorică. Exact cum v-am spus la început, amintirea măcelurilor de acum 100 sau 1000 de ani reînvie. Oricâtă violență va fi marcat istoria noastră națională și europeană, lecția asta nu e niciodată suficientă.
Omenirea e gata s-o ia de la început. De aceea, zic, una din cheile aflate în mâinile unor guvernanți ceva mai răsăriți e politica de descurajare. Adică efortul național și european de înarmare treptată. Deși sunt un pacifist (pentru că știu din istorie cât de strașnic pornesc războaiele și cât de tragic se sfârșesc, cu un șir imens de victime), trebuie să recunosc că industria de război e un rău necesar. Printre altele, se știe, de aici vin inovații tehnologice care fac viața mai ușoară. Dacă Europa va trece, din nou, după ani și ani, la o politică de înarmare, cred că va fi mai bine și pentru copiii noștri. Cred. Nu știu precis. Sper. Semnele interne și externe nu arată bine.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
