De puțină vreme, dar cu o încăpățânare demnă de o cauză mai bună, circulă pe net o statistică pe care aș putea-o înscrie în categoria „înainte era mai bine”. Până să intru în măruntaiele ei, lăsați-mă să teoretizez un pic. O regulă nescrisă zice că, dacă vrei să ai succes cu o propagandă mincinoasă, e bine să o împănezi cu câteva adevăruri evidente. Eșecul propagandei grosolane din ultimii ani a devenit evident. De la Italia până în America și din America până în România. Toate încercările propagandistice de a murdări din cap până în picioare un candidat antipatic au suferit eșec după eșec. Lumea nu mai crede în „criminalul hidos, trădătorul întunecos, fascisto-bolșevicul monstruos, răul absolut”. De cum se împiedică de astfel de sintagme, publicul devine neîncrezător și, ca orice suflet milos, își îndreaptă simpatia către cel ponegrit.
Asta ar fi introducerea simplă. Cea complexă sună cam așa. Ne-ar trebui o crăiasă a furnicilor să separăm minciuna de adevăr, atât de îmbârligată e rețeaua propagandistică inteligentă. Și crăiasa asta ori nu există, ori există, dar ne lasă pe noi să îi facem treaba.
Și acum, să ne întoarcem la oile noastre, la acele zile frumoase, bogate și calme ale anilor ’80. Care sună cam așa. În niște tabele comparative cu prețuri din 1989 și 2024-2025 s-a dovedit că înainte trăiam mai bine. Iată un exemplu zdrobitor, cursul valutar. Zice-se că 1989 ar fi fost 4,17 lei dolarul. Deci un curs mai bun decât cel de azi! Iar salariul minim era de 2.000 de lei. Cu prețuri la alimente și la bunuri de larg consum la jumătate sau la sfert față de cele de azi. Cetățenii de vârstă sub 45 de ani vor face ochii mari, vor ofta și vor începe să măsoare și să socotească. Pentru că viața în lumea de azi numai ușoară nu e.
Ei bine, tinereilor, nu mai socotiți, nu mai oftați, că o să vă luați câmpii. Zvonul, da, este aproape adevărat. Doar pe ici, pe colo, și nu neapărat în sensul cel bun. Muncitorii români care lucrau în străinătate și erau singurii care aveau depozitați dolari la Banca Română de Comerț Exterior (BRCE) nu aveau acces liber la acești bani. Dacă doreau să-i convertească în lei (era interzis să bage valută în buzunar), statul le plătea 4,17 lei pentru 1 dolar. Numai că ăsta era un curs artificial, impus și inexplicabil, mult sub cursul oficial (al aceluiași stat) de 14,92 lei/dolar și extrem de departe de cursul real de pe piața neagră (100-110 lei/dolar).
Așadar, dacă muncitorul respectiv era atât de tâmpit încât să schimbe dolari la bancă, poate că meritase să trudească de pomană pe alte meleaguri. Dar vă asigur că nu a existat nici măcar unul într-atâta de tâmpit. În schimb, se ducea omul nostru la shop cu o adeverință de la bancă și cumpăra marfă. Adică țigări și cafea (eventual carpete cu răpirea din Serai). Cartușe de Kent și cafea Alvorada. Prețul era unul cunoscut în întreaga Românie: 1 dolar pachetul de țigări și 10 dolari kilogramul de cafea. După care omul își aștepta mușterii. 100 de lei Kentul, 250 de lei sfertul de cafea. Faceți, vă rog socotelile: valoarea de întrebuințare a leului era cea stabilită empiric de piața neagră.
Acum, să ne întoarcem la cei 14,92 lei, care erau oficiali. Așa plătea statul străinilor. Cu ei nu avea curaj. Dar, când exporta, pentru că cineva trebuia să cumpere marfa, statul român scădea prețurile până producea în pagubă. Un exemplu strălucit era automobilul Dacia. În statele occidentale (Franța, Marea Britanie, Germania), prețul de export al unei Dacii 1300/1310 era de aproximativ 3.000 - 3.500 de dolari americani. În țările din blocul socialist (Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, RDG, URSS), prețul putea fi mai mic și era influențat de acordurile comerciale bilaterale, barter sau plăți în ruble transferabile.
Dar să vezi năzdrăvănie: pe piața internă din România, prețul unei Dacia 1300/1310 era de aproximativ 70.000-80.000 de lei, ceea ce echivala cu aproximativ 4.500-5.500 $ la cursul oficial de 14,92 lei/$. Pe scurt, România vindea Dacia la export la un preț mult mai mic decât cel la care era vândută intern, și asta numai pentru a obține valuta forte necesară economiei socialiste. Care producea – nu râdeți, în pagubă sau pe stoc. Frumoase vremuri!
Așadar, zvonul este totodată și adevărat (4,17 lei/dolar era cursul de schimb impus pentru românii care voiau să-și transforme depozitele valutare în lei), și fals (cursul oficial din 1989 era de 1 dolar = 14,92 de lei, iar pe piața neagră, un dolar era 100-110 lei). Și uite minunea! După unele socoteli, salariul minim era aproximativ 500$, după altele, 133$, iar la cursul real, 20$. Păcat că nu ați încercat vreodată să cumpărați dolari, de la o bancă socialistă!
Un salariu de 2.574 de lei, adică salariul minim net în 2025, valorează astăzi 538 de dolari. În 1989, un salariu de 2.574 de lei ar fi însemnat 172 de dolari la cursul oficial și 25 de dolari la negru, la valoarea reală. Dar nici nu știu de ce mai vorbim de dolari. Că posesia fizică a valutei de orice fel (ca și a aurului) era pedepsită cu închisoare. Minim 3 luni. De aceea, când un tânăr citește un roman polițist socialist (de exemplu, al Rodicăi Ojog-Brașoveanu), rămâne cu gura căscată. Ce atâta crimă și abureală pentru niște amărâți de dolari și niște tinichele aurite? Cam asta era lumea de atunci, de neînțeles și de necrezut. Iar oamenii erau obligați să trăiască și să se descurce în ea, fără să aibă nici măcar dreptul de a comenta.
Dar, pentru că oile noastre vor să fie păscute până la capăt, vă spun. Chestia cu valoarea leului se rostogolește pe net ca fulgerul. Lumea crede ce citește, se enervează și protestează dintr-un motiv simplu. Câteva date sunt adevărate. Nu integral, nu al obiect și nici în căsuțele corecte. Dar cine să lămurească lucrurile? Ca să separi grâul de neghină trebuie să muncești serios. Să cauți finanțele, cursurile valutare, salarizările, regimul magazinelor speciale, legislația și martorii. Un lucru de care minciuna nici nu se sinchisește. Iar dacă vă întrebați cui folosesc minciuna, falsul, manipularea, înseamnă că ați pus prima întrebare potrivită.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
