Știu că am întârziat cu concluzia articolelor anterioare, dar am o scuză bună. Sufăr de sindromul impostorului. Mereu mi se pare că există slăbiciuni în șirul ideilor, că nu stăpânesc anumite zone ale demonstrației, că am tras concluzii greșite sau pripite.
Pe de altă parte, mă bulversează de-a binelea toți cei fără îndoieli, siguri pe ei, care au supt lapte de la țâța adevărului și le știu pe toate. Dar de unde au supt laptele ăsta magic? Îi vedeți peste tot: în presă, pe rețelele sociale, în instituțiile de sondare a opiniei publice. Ei sunt dovada vie că a gândi altminteri e o greșeală capitală.
Dar, ce să vezi?, după un timp, constați că mai toate concluziile lor, susținute cu vehemență s-au dovedit greșite și că, acum, susțin idei chiar contrare, fără să simtă că s-ar contrazice. Iar impostorul din minte își f… o palmă peste frunte și zice cu voce tare: „Ca să vezi! Aveam dreptate!”
Așa și acum, după mai bine de o lună de zile de uluială, răcnete, scenarii și comploturi, ce constatăm fără nicio exagerare? Că dl Georgescu NU a fost susținut, dirijat de Rusia, că nu a folosit (cel puțin din câte se știu până acum) bani necuveniți, că nu există (încă!) o motivație rațională sau legală pentru anularea alegerilor și că marea păgubită a alegerilor e Elena Lasconi. Da, da. Dacă tragem linie, din deciziile instituțiilor și din declarațiile burlești ale jurnaliștilor, s-a pregătit, s-a deschis calea lui Georgescu către președinție. De asemenea, constatăm, iar, fără să ne scremem prea mult, că nu prea avem fascism sau legionarism în politica românească parlamentară, decât pe ici, pe colo, oricum, mult, mult mai puțin decât în Occident.
Scriu de mai bine de zece ani despre structurile partidelor din România, despre clientelismul și incapacitatea intelectuală a multor lideri. Despre felul în care liderii și șefii se înconjoară de slugoi, de țuțeri, de felul în care își conservă puterea, influența și beneficiile. Pe cât de iscusiți sunt în a-și aranja ploile, pe atât de habarniști se vădesc a fi când e vorba de construcții durabile, de planuri realiste și fezabile, de promovarea valorilor.
Se vede azi clar: ditamai trei partide aflate la guvernare nu găsesc (și pace) un candidat cu priză la popor. Un ins cu un trecut limpede, cu o profesie cinstită, cu studii pe bune, fățos, clar la vorbire și iute la minte. Cineva de care alegătorii să se îndrăgostească, să îl urmeze. Da, nu râdeți, o personalitate, așa cum au fost, vai!, Iliescu, Băsescu, Iohannis. Personalități păguboase, care au tras cât au putut România înapoi, dar care au fost urmate de credincioși, iluminați, fanatici și sicofanți.
La ordinea de zi pe unitate, dl Georgescu e Mesia. Gloria lui crește, notorietatea dă în clocot, iar prostiile pe care le debitează devin literă de lege. Partidele nu mai au, în grădina proprie, un astfel de specimen. Nici măcar unul de rea calitate. Au avut, fără îndoială, dar ori i-au pierdut, ori i-au stricat, ori i-au alungat. Nu mai e, deocamdată, nimic de făcut. Soarta prezidențialelor e pecetluită, dacă nu apare vreun profet pro-european, cu lipici la public. N-are de unde. Povestea de azi, care încheie seria de articole, dragii moșului, nu are, nu are cum să aibă un final fericit.
Spuneam că analizele, viziunile, criticile, bănuielile și fonfleurile au disecat de dimineață până seara tactici și tehnici, direcții și cantități, mecanisme și rețele (mai ales sociale). Dar, cam toate au fost, cu mici excepții – strălucite, în opinia mea, dar înecate în șuvoiul de prejudecăți –, doar o expresie a lenei de a gândi și doldora de concluzii prefabricate. Singura chestie care e clară tuturor într-un sens neclar e că poporul vrea altceva. Mersi, asta o știam și fără analize. Întrebarea nu e ce vrea poporul, ci indivizii. Pentru că un popor nu e o masă unitară, ca în zicala cu „românul e născut poet”. Dimpotrivă.
Mi-am permis să intru și să analizez bulele pro-georgești. Să caut elementul comun, definitoriu. În ciuda prejudecăților, e multă diversitate acolo. Oameni de tot soiul, cum zice Caragiale, „dăscălimea: Ionescu, Popescu, popa Pripici […]și d. Tăchiță, și Petcuș, și Zapisescu, toată gașca-n păr.” Ei bine, sunt acolo câteva linii de ordine. Să le numărăm, coane Fănică! Aproape toți cred în conspirația mondială împotriva României. Cineva (nu contează cine) vrea să ne ia ce-i al nostru și să șteargă România de pe fața pământului. O Românie ai cărei voievozi au cucerit lumea și au adus civilizație și progres.
O a doua linie de forță este astrologia naturistă cuantică și holografică. Cei mai mulți sunt dedicați traiului sănătos, lăsat de Dumnezeu, leacurilor miraculoase, dietelor, energiilor cosmice și terestre. Eștiu că medicina e o escrocherie și medicamentele, otravă.
Altă facțiune e a românilor urmași ai dacilor, ai căror strămoși primi au fost Adam și Eva. Tot ce s-a făcut bun pe planeta noastră a fost făurit de români sau, în cel mai rău caz, de daci.
A patra categorie e a celor care cred cu tărie că în Carpați e buricul Pământului, că pe aici trece axa lumii și că numai pe aici vor lua legătura cu extratereștrii. Care extratereștri? Ai de au creat lumea. Deși par foarte diferite, fiecare dintre bule găsește ceva ce nu apare decât fragmentar în spațiul public. Vindecătorii sunt contradictorii, astrologii sunt dezbinați, naturiștii se bat cap în cap, conspiraționiștii văd sursa răului de fiecare dată în altă parte. Iar extratereștrii sunt de diverse culori. E un haos în care singurul punct luminos și fix e dl Georgescu. El îi împacă pe toți, ca printr-un miracol.
Și iată că am ajuns la punctul cel mai fierbinte al poveștii. Complexul Mesia. Așa cum, într-o clipă de rătăcire dureroasă, Mircea Eliade îl compara pe Zelea Codreanu cu Isus (singurul om din istorie care i-ar fi putut sta alături), Călin Georgescu nu mai are decât un singur adversar-frate de cruce: același Isus. Cei care îl urmează sunt cei care așteaptă miracolul. Ei sunt „miraculoșii”. Rațiunea crapă de invidie în fața credinței. În sfârșit, existența a milioane de oameni, condamnați la tăcere și dispre, își câștigă dimensiunea universală. Nu mai sunt ai nimănui, dezmoșteniții arătați cu degetul. Ei sunt mărturisitorii. Marele miracol care dă sens vieți, care împlinește destinul și duce România pe noi culmi de adevărăciune.
Mă credeți, nu mă credeți, dar dl Georgescu are, într-o lume democratică, dreptul la existență. Iată că toate bulele pe care le pomenesc mai sus și care vorbeau singure, în dodii și se contraziceau de dimineața până seara și-au găsit profetul. În acest moment, e imposibil de învins.
E cum era Caritas, la începuturi. Orice firicel logic era spulberat ca un castel de nisip, când venea vorba de patronul Ioan Stoica. Nu puteai spune nimic de el, fără să riști să fii linșat. Degeaba demonstrai matematic că, dacă toți locuitorii României ar fi jucat, cantitatea de bani ar fi trebuit să fie de opt ori mai mare – și nu era atâta monedă în România. Lumea te scuipa și băga banu’ în minunea dumnezeiască Caritas.
Târziu, a venit și dezamăgirea. Cu mii, zeci de mii de drame individuale: cunosc oameni care și-au amanetat copiii, ca să joace. Nu râdeți. De vreme ce crezi în minuni, vei ține ochii larg închiși, să nu se strecoare vreo îndoială și să nu zboare minunea pe-o dugheană.
Nu mai e nimic de făcut. C-o fi mâine sau peste patru luni, dl Călin Georgescu va fi președintele României. Dumnezeu cu mila.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
