Cineva, cineva, undeva, musai să îți vrea răul. Îți vorbește, îți dă bună ziua, îți vinde ceva, se plimbă cu mâinile la spate, cântă pe drum, se uită și – haț! te-a și călcat pe bombeu. E suficient să gândească ceva, nici nu mai e nevoie să deschidă gura. Îmi povestea un amic despre atmosfera irespirabilă din SUA. Oamenii nu-și mai vorbesc, nu se mai ating, nu mai iau masa împreună, se ridică de pe scaune la spectacol, dacă-și zăresc vreun adversar / dușman. Nu-i vorbă, până la urmă vor ieși amândoi de la teatru, expoziție sau film, că nici măcar locul în care a respirat celălalt nu mai e acceptabil. În fine, nici măcar locșorul acela ascuns, unde oamenii își fac de cap și unde ar fi trebuit să lepede, odată cu hainele, politica
– nu mai e ferit de dușmănia asta crescândă. Un călător, revenit de curând, îmi povestea despre o atmosferă atât de încărcată, încât miroase literalmente a praf de pușcă. Și molima se întinde.
Am mai scris despre înstrăinarea lumii moderne (care se lasă cu violență, însingurare, nevroză și singurătate). Vorba lui Caragiale: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.” Deși râd de definiția pensionarului obsedat de politică și finanțe, nu pot să nu constat că lucrurile au ajuns să imite comedia. Pe atunci, „revuluția” era cu voie de la stăpânire, gardianul public se distra trăgând cu pistolul. Azi toată lumea participă de bună voie și nesilită de nimeni la întreținerea unei spaime și unei dușmănii generale. Ceea ce ar trebui, însă, să ne îngrijoreze cu adevărat e acapararea puterii de politicieni care nu mai binevoiesc să se lase duși de acolo și care, aidoma eroului nostru, au ajuns să ia în stăpânire planeta pe persoană fizică.
În cazurile fericite ale istoriei trecute, au existat câteva personalități care s-au opus haosului. Marea criză din anii 1929-1933 a luat sfârșit odată cu New Deal (Noua Înțelegere), o serie de programe, proiecte de lucrări publice, reforme financiare și reglementări adoptate de Franklin D. Roosevelt între 1933 și 1939. Poate știți, poate nu știți, dar printre principalele agenții de programe federale s-au numărat (citez numai câteva) Corpul Civil de Conservare (CCC), Administrația pentru Progresul Lucrărilor (WPA), Administrația Lucrărilor Civile (CWA), Administrația Securității Agricole (FSA), Legea pentru Refacerea Industrială Națională (NIRA) și Administrația de Asigurărilor Sociale. Niciodată SUA nu și-au revenit mai repede și nu au ajuns la o coeziune mai extinsă. După prăpădul lăsat din Chamberlain în Europa, Winston Churchill, om cu nenumărate schelete în dulap, a izbutit să redreseze corabia britanică beată. Marea Britanie trece în timpul conflictului de la o economie în mare parte de piață la o economie de război puternic planificată, cu control extins al statului asupra producției industriale, alocării resurselor și comerțului exterior. Guvernul impune un sistem extins de raționalizare a alimentelor și bunurilor esențiale, combinat cu subvenționarea prețurilor la alimente, ceea ce, paradoxal, duce la o îmbunătățire a stării de nutriție a multor categorii sărace. Sper că ați remarcat termenii din enunțurile de mai sus: „planificare”, „paradoxal”. Brusc, atitudinea față de „sânge, sudoare și lacrimi” a poporului englez s-a schimbat. Despuiate de fard, de propagandă și, privite în față, pericolele au dat redat poporului curajul, hotărârea, spiritul de sacrificiu care au dus, în final, la câștigarea războiului.
Numai că acele vremuri sunt tot mai depărtate și iluzorii. Discursurile politice la vârf par tot mai des întruchiparea sloganului „Singur împotriva tuturor.” Distanța dintre politicieni și populație se mărește și, odată cu ea, inadecvarea soluțiilor care par izvorâte dintr-un vis spăimos și dintr-o trezire cu nasul la pernă. Pentru binele (viitorul luminos) al societății, singurul lucru care nu contează este populația. Ea a devenit, încet, pe nesimțite, partea care încurcă toate socotelile. Dacă ne uităm cu atenție în jur în civilizația occidentală, vedem clar că lucrurile care nu stau bine și generează confuzie, mânie și revoltă sunt legate exclusiv de nivelul de trai. Prosperitate, școală, sănătate, predictibilitate. Ceea ce lipsește e un plan coerent. Societatea se atomizează (am spus și asta) în grupuri și grupulețe, eficiența muncii politice este abătută asupra unor chestiuni din ce în ce mai punctuale, iar orizontul de așteptare, cel care privește soarta cetățenilor și a copiilor lor se îndepărtează. E o enigmă tot mai greu de descifrat.
Am să dau un simplu exemplu de inadecvare, unul minor, ca să fiu în ton cu ceea ce am descris mai sus. S-a decis la vârf ca indemnizațiile pentru studii doctorale să fie reduse din condei. De ce? Sunt prea multe și efortul financiar e insuportabil. Asta este consecința (deficitul), deci trebuie rezolvată cauza. Așa că tăiem. O fi bine? Contabil vorbind, da. Economic? Deloc. Am să explic. În România s‑au acordat aproximativ 1.000–1.500 de titluri de doctor în total, pe tot secolul XX până la 1990. După 1990, până în preajma anului 2020, vorbim de peste 80.000 de doctorate acordate, cu vârful în jurul anului 2012. Rezumând, în 30 de ani, inteligența nației a crescut de 80 de ori facă de alți 90, din trecut. Până și un troglodit și-ar da seama că aici nu e ceva necurat – la drept vorbind, toată lumea știe că e o hoție la drumul mare, organizată cu complicitatea organelor de forță „democratice”. Rațional ar fi să se ia la puricat toate doctoratele din domenii vagi, abstracte sau politice. Cel puțin 70.000 sunt false – și spun asta fără nici cea mai mică îndoială. Astfel, beneficiul material pentru o muncă intelectuală de cercetare a fost deturnat pentru un beneficiu tot material, dar inutil, dăunător. Fac o socoteală simplă. Fiecare dintre cei 80.000 de „doftori” primește (primea) lunar o bonificație de 550–580 lei, net. Asta înseamnă 500 de milioane anual. Cei care ar trebui pe drept să beneficieze de banii statului nu sunt mai mulți de 3-4.000. Ei ar „costa” statul maximum 24 de milioane, iar munca lor s-ar întoarce, în diverse domenii, în favoarea societății. Științe, cercetare, tehnologie.
Care a fost măsura? Tăiem de la toți, îi pedepsim pe toți. Doar că, dacă privim mai îndeaproape, constatăm că, chiar și reduse, sumele astea îi răsplătesc în continuare pe cei care au furat, au mințit, au înșelat, au obținut foloase și avantaje necuvenite, iar pentru minoritatea care și-a tocit coatele și și-a stors creierii, îi dezavantajează și îi descurajează de la o muncă cinstită și folositoare. Păgubitul e societatea. Societatea se atomizează și mai tare, pentru că în mase se răspândește sentimentul difuz al nedreptății, al inadecvării, al incompetenței. Cu aceste măsuri am băgat în aceeași traistă vinovați și nevinovați, oameni de știință și șarlatani.
Ce vă spuneam cu exemplele mai vechi? Când societatea lucrează pentru binele și siguranța cetățeanului, rezultatele se văd rapid. Crește coeziunea socială, se nivelează asperitățile, crește speranța de viață și se îmblânzește natura umană. O parte din afectivitatea indivizilor trece către comunitate, iar viața devine mai ușoară. Când, însă, acțiunile politice sunt haotice, nediferențiate, abuzive, statul devine din ce în ce mai fragil. Și ceea ce spun aici putem regăsi în toate domeniile. E celebră povestea cu țăranul care s-a decis să facă economie la hrana animalului de tracțiune. Economie, ce-i drept, a făcut, dar calul a murit.
În timp ce lumea nu mai știe ce dușmani să mai inventeze și ce trăsnăi să mai scornească, o națiune înțeleaptă și cuminte își va alege aliații pricepuți și statornici. Aliații de conjunctură o șterg în secunda doi spre țările calde, să-și facă cuib și acolo.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
