Regretul după vremurile în care totul era mai simplu, mai predictibil. Culmea e că în fiecare epocă, progresul ar fi trebuit să însemne simplificare și eficiență, doar că a complicat lucrurile tot mai tare.
Cu fiecare pas înainte, omenirea a întâmpinat noi probleme, din ce în ce mai grele. Dau un exemplu la întâmplare: bomba atomică avea ca „misie” scurtarea unui război istovitor.
Războiul s-a terminat cu capitularea Japoniei, însă ce a urmat a fost înarmarea nucleară generală, care dă dureri de cap tuturor țărilor, dar mai ales guvernelor. Departe de mine să fiu un paseist. Însă constat că fiecare nouă realizare e urmată de un roi de probleme și problemuțe. În regimul comunist, umbla o vorbă: „De ce simplu, când se poate complicat?”
Numai că tot ce trăim sau vedem acum nu ar fi fost posibil fără această continuă complicare, rearanjare și transformare a societăților. Sigur, era atât de frumos în comuna primitivă… Aer curat, apă cristalină, natură din belșug… și oamenii mureau pe capete înainte de 30 de ani. Pe iluzia că înainte era mai bine se bazează cohorte de șarlatani care promit reînfrățirea cu natura.
Aveți grijă ce vă doriți. La așa o înfrățire, numai inșii foarte, ultrabogați vor avea acces. S-ar putea să faceți parte dintre cei șapte miliarde nouă sute de milioane care nu vor supraviețui mai multe de o lună, două.
Asta nu înseamnă că societatea modernă e mult mai bună. În multe sensuri, e. Mai apărată, mai permisivă, mai educată, mai dusă la școală, mai longevivă. Însă ar putea fi mult, mult mai bună, mai liniștită, mai favorabilă umanității. În alt sens, e tot mai aglomerată, viața și prosperitatea sunt tot mai nesigure, ziua de mâine geme de amenințări, de la un pârlit de job, la o catastrofă nucleară. Sistemul de legi care ar fi trebuit să apere și să egalizeze în sens bun este din ce în ce mai des resimțit ca o povară. Lumea civilizată suferă de nevroză și însingurare, cu cât e mai aglomerată.
Dar nu despre asta aș dori să vorbesc, ci despre dispariția accelerată a acestei lumi (cea mai evoluată, mai sigură, mai prosperă din istorie). Ce se vede acum cu ochiul liber, cam peste tot, e un joc de putere care nu mai ține seama de reguli și care pune pe primul loc forța, resursele, banii.
Un comic american spunea că ascensiunea și concentrarea bogăției în câteva mâini e acoperită informațional de micile scandaluri mondene. El zicea cam așa (și de aici mi-aș permite să vorbesc): „În timp ce marele capital crește într-o zi cât alții-ntr-o sută, noi discutăm despre schimbarea de sex și despre toalete de femei în care intră bărbați care se pretind femei. Sau de sporturi de femei în care se strecoară bărbați mediocri care se declară femei. Sunt oameni condamnați de justiție pentru că au zis despre un cal că e homosexual.
Este o enervare generală și un shaming continuu dacă nu-i spui cuiva „ei”, deși e o tâmpenie. Însă punând cele două realități față în față, e clar că una e de o mie, de un milion de ori mai importantă, mai dezechilibrată față de cealaltă. Comicul respectiv are dreptate, în principiu. Cei care flutură steagul discriminării sau cu dreptul unui fluture de a opri o centrală hidroelectrică se simt teribil de nedreptățiți. Atât politic, cât și social. E nedrept, spun ei. Nu vedeți că…? E adevărat, numai că adevărul ăsta e tot mai puțin vizibil, iar mesajul e tot mai respins de public, pentru că sapă la rădăcinile umanității, atâta câtă e.
Problema stă, ca întotdeauna, în ochii privitorului. Suntem niște ființe tare ciudate. Ceea ce ne atinge sentimental, emoțional ne tulbură mult mai mult decât o demonstrație logică. În ordinea personală, afectele, impulsurile noastre contează cel mai mult. De aceea, marile dezastre transmise pe canalele mass-media sunt recepționate imediat și au impact maxim, spre deosebire de cele care nu se văd. Pot să moară ‘jde mii de copii în Somalia. Ochii care nu se văd se uită.
Dacă un elev (să zicem american) bate o profesoară (lucru grav, inacceptabil) și agresiunea circulă pe rețelele de socializare, o țară întreagă va cere reformarea sistemului educațional. Dacă un influensăr promovează o gulgută, gulguta va străluci în milioane de minți, în timp ce descoperirea care explică nașterea universului va rămâne undeva, la trei metri sub pământ. Faptul că o fată care avea să fie ucisă de un proxenet bătrân și care sunase la Poliție fără rezultat a rămas fără urmări doar până când conversația a devenit publică.
Dar sunt sute de fete violate de care nu știe nimeni, zeci de femei ucise în bătătură. Între 2015–2022, 426 de femei au fost ucise de parteneri, foști parteneri sau alți membri ai familiei (în medie în jur de 50–55 pe an). Sunt mii și mii de mici nenorociri la care nu lăcrimează nimeni, cu excepția celor într-o strălucită prezentare. Cam cum a fost cazul cu #metoo. Destinul tragic al unui număr imens de femei a fost transformat în autopromovare. Dar nefericirea, tragedia, drama pierd întotdeauna bătălia cu publicitatea. Ceea ce nu se vede nu există. Ne transformăm pas cu pas într-o societate de consumatori virtuali.
Plângem la o poveste de la capătul lumii frumos încadrată și regizată, dar ne doare-n cot de dramele din preajma noastră. Ambalajul e mai tare decât conținutul. Ceea ce vreau să spun nu se referă la femei, copii, bătrâni, nevinovați, ci la faptul că lumea adevărată e acoperită de o emoție prefabricată, utilă ideologic.
Dar există vreun leac pentru această transformare teribilă? Mă tem că nu. Generația care urmează, Generația Z este prima, în istoria omenirii, mai proastă, mai neinstruită și mai nepregătită pentru viață decât cele anterioare. Ea nu trăiește în realitate, ci în virtual. Iar virtualul poate fi construit și dirijat. Cum? Cu mulți bani.
Evoluția intelectuală a întregii omeniri regresează. E visul de aur al oricărui patron lipsit de scrupule. Sau, cum spunea romanii, acum 2000 de ani, „panem et circenses”, pâine și circ. Asta nu înseamnă că vom fi cu toții mai proști, ci că aceia care fac / făceau ca lumea să progreseze devin tot mai puțini și mai insignifianți. Urmarea e una simplă. Și vă rog să nu mă considerați marxist sau anarhist. Mi-ar plăcea să mă înșel. Dar cred că ne întoarcem la un Ev Mediu nuclear. Puterea va fi din nou în câteva mâini, iar banii vor sta pitiți în bănci supranaționale, în timp ce lumea va schimba bani virtuali, foarte fragili și volatili.
Bunul plac va fi rege. Fericiți bufonii care vor mânca la curțile regale!
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
