Am mai spus-o de multe ori. Când nu te pricepi la ceva, economie, medicină, agricultură, tinichigerie, cel mai bine e să faci ciocu’ mic. Lasă-i pe ăi de se pricep. Așa e normal, e cuminte, dacă vrem să se termine totul cu bine. Și așa a fost până nu demult. Nu mai e. Pentru că o serie de inși, care au înțeles perfect comandamentul inițial din acest articol, au făcut o jonglerie. Au parcurs două-trei broșuri de specialitate, au căutat pe net două-trei articole, au deschis un dicționar de neologisme și, pregătiți profesional ceva mai sus de genunchiul broaștei, au început să ocupe locuri importante, atât în societatea virtuală, cât și în cea reală, pentru că din cea reală vin puterea, influența și banii. Ceea ce îi caracterizează mai mult decât gălăgia terminologică este fanatismul, convingerea că ideile lor sunt bune, iar ale celorlalți, proaste. De aceea, un om obișnuit, ca mine, care simte că ceva scârțâie în afirmațiile de tot soiul, este obligat să cerceteze faptele și informațiile pe cont propriu, să consulte specialiști autorizați în domeniu, să cântărească valoarea de adevăr a tuturor datelor obținute și, la sfârșit, chit că nu e doctor, academician sau inginer, să poată spune, în deplină cunoștință de cauză și fără să roșească: „Împăratul e gol!”
Asta încerc să fac și eu, acum. Am să încep cu eroul titlului. Ursul brun, românesc, eroul ultimei încleștări ideologice din România. Cazul recent, al fetei ucise, e cel care a declanșat discuțiile, dar țin să vă amintesc că, în România, sunt nenumărate cazuri grave, mai precis, 26 de omoruri și 274 de schilodiri. Dacă recapitulăm ce se știe, veți vedea că se știu mai multe lucruri decât ați crede.
Populația europeană de urside (exceptând Rusia) este de minim 18.000 de exemplare. Am să exemplific, pe sărite. În Suedia, trăiesc aproximativ 2.500 de exemplare. În Ucraina, între 1.000-1.500. Polonia, 110, Slovacia, 2.700 (de la 30 în 1920), Finlanda, 2.000, Norvegia, 175, Estonia, 900, Slovenia, 1.000, Croația, 1.000, Franța, 76, Spania, 376, Italia, 200. În frunte vine, la mare distanță, România, cu un efectiv de peste 8.000 de exemplare. În fapt, țara noastră e a patra din lume, după Rusia, SUA și Canada. Numai că, spre deosebire de toate cele trei țări, ea nu se poate lăuda cu un teritoriu într-atât de vast, unde să hălăduiască urșii în pace. Nu mai pomenesc faptul că, încă din 2012-2014, numărul lor era estimat la 6.000 de exemplare. Ce concluzie tragem? Că în România trăiesc jumătate dintre urșii europeni. Acum, luați o hartă a Europei și comparați teritoriul țării noastre cu cel din jur.
Al doilea lucru care a atras atenția opiniei publice este ieșirea urșilor din habitatul natural, spre sate și orașe, în căutarea hranei. Asta presupune, logic, că animalele nu găsesc suficientă hrană, de aceea, pentru a supraviețui, atacă zone noi. Cum spunea un fost ministru al mediului, „dacă mergem în ritmul ăsta, vom întâlni urși și în Deltă.”
Care este politica statelor în privința ursidelor? În zonele unde specia a ajuns la extincție (în general, prin vânătoare), statele încurajează repopularea controlată. Aveți exemplele Slovaciei, Croației, al provinciei Trento. Dar, în același timp, toate statele care au încurajat repopularea se confruntă cu o problemă comună și României. Înmulțirea atacurilor asupra oamenilor și gospodăriilor. De aceea, multe state care au ajuns la un număr planificat de urși, au dat liber la vânătoarea controlată, în general la un procent de 10%, excepție făcând Suedia, cu vreo 30%. Există state care au interzis vânătoarea, dar, ca și la noi, se lovesc de un protest crescut al populației, care se simte amenințată. Vorbesc de locuitorii satelor limitrofe pădurilor, nu de politicienii din fotoliu. Moartea violentă a câtorva cetățeni a inflamat opinia publică și a readus pe tapet chestiunea vânătorii controlate. Astea sunt datele, pe scurt.
Ei bine, de aici începe haosul românesc. Nu am să plec urechea la nebunii care afirmă că oamenii sînt inutili pe pământ, că urșii sunt mai buni decât oamenii sau cei care compară accidentele de pe autostradă, cerând ca șoferii în culpă să fie euthanasiați. Nebuni au fost, nebuni sunt încă. Însă, alături de ei, vin alt soi de apărători ai naturii, mult mai subtili, mai cu agendă. Prima lor salvă de artilerie e că urșilor li s-a furat habitatul, că, pierzând pădurea, au atacat satele. Pare foarte plauzibil, în contextul zecilor de reportaje despre tăierile ilegale. Da, de la distanță așa pare. Și nici n-am să spun vreodată că nu se fură lemn. Doar că, în cazul României, se aplică zicala lui Băsescu: „Nu pot ei fura cât poate crește pădurea.” Iată cum. România exploatează cca. 15mil mc. lemn anual, mai puțin decât Austria sau Cehia care exploatează cca. 19 mil mc. anual. Diferența e că noi avem o suprafață împădurită de două ori mai mare decât a lor. Capacitatea de regenerare a pădurii în țară noastră e mai mare decât masa lemnoasă care se taie anual, ceea ce înseamnă că, chiar dacă nu s-ar planta nimic, ceea ce nu se întâmplă, ritmul de tăiere ar permite creșterea naturală a suprafeței împădurite . Sunt multe marote legată de exploatarea pădurii în România, ceea ce face ca prețul lemnului să fie foarte mare la noi în țară. România nu exportă lemn, ci importă, în special din Serbia și din Ucraina. Și cu asta, basta.
A doua salvă e că nu sunt atâția urși, că ursul brun e o specie în pericol, că ce?, vrem măcel?, nu ne mai ajunge? Dacă sunt prea mulți într-un loc, să-i relocăm. Asta, să fiu iertat, e o retorică pentru firile sensibile și e nițeluș mai cinică. Am să explic imediat de ce. Șeful de lucrări, dr. Mugurel Munteanu, din cadrul Universității de Științele Vieții, specializat în Cinegetică, zice așa: „În primul rând, o realitate fără dubii: numărul urșilor din România este mult prea mare, raportat la habitatul lor. Rezultatele preliminare ale recensământului urșilor bazat pe probe genetice dovedesc că există peste opt mii de exemplare. Apoi, având în vedere că vânătoarea urșilor este interzisă, nefiind posibilă nici măcar extragerea unui număr mic, exemplarele mari se duc și le împing și pe celelalte spre zone libere.” Ce înseamnă asta? Că urșii fac foamea, pentru că habitatul natural nu le mai poate oferi suficientă hrană la toți. Prin urmare, cum e normal, exemplarele puternice papă tot, iar cele mai slabe sunt obligate de suprapopulare să caute în altă parte. Unde? La casa omului. Căci, dacă nu ar fi acest ultim refugiu, urșii ar muri, literalmente, de foame. Un fapt paradoxal: în absența aglomerărilor umane, populația de urside s-ar normaliza în maximum 100 de ani, ajungând la un număr sustenabil. Concluzia? Nu numai că omul nu-l amenință pe urs, dar îi furnizează fără voie hrana necesară supraviețuirii și înmulțirii (necontrolate). Ne putem lămuri mai ușor de ce sună alarmele noapte de noapte în orașele și localitățile din vecinătate.
Al treilea argument e cruzimea funciară a omului, combinată cu agresivitatea lui, în opoziție cu decizia pe care o ia un ins informat, în armonie cu natura. Rezum: oamenii încalcă teritoriile ursului. Inexact. Mergem de zeci de ani pe aceleași cărări de munte. Abia în ultimul timp atacurile s-au întețit. Oamenii sună la 112 să anunțe prezența urșilor. În 2024 au fost deja peste 2.200 de apeluri, și nu suntem decât la jumătatea anului. Dar oricine dorește să afle adevărul gol goluț poate căuta pe net și va găsi exemple căcălău. Dau unul, la întâmplare. „În perioada cuprinsă între 2004 și 2021, 26 de persoane au fost ucise de urși și 274 de persoane au fost rănite și desfigurate.” Deci nu omul e agresivul și nici el nu încalcă teritoriul animalelor. Dar, ca să înțelegem modul în care își conduc afacerile „apărătorii naturii”, am să mă mulțumesc cu două citate. Unul e de la noi, de la un apărător al urșilor, iar al doilea, de la o organizație se salvare, din Europa. Gabriel Paun aka Agent Green despre tragedia de pe Jepii mici: „a murit o tânară ursoaică și o fată”. Nu, nu am greșit ordinea. Pentru că „va reclama România la Comisia Europeană pentru crimele comise” și „ursul nu trebuia împușcat ci tranchilizat și analizat.”. No comment. Claudio Groff, coordonatorul Diviziei Carnivore Mari a provinciei Trento, care monitorizează urșii din proiectul de salvare, subliniază că „nimeni nu vrea să doboare un urs, cu siguranță nu aceia dintre noi care încercăm să-i salvăm”. „Dar uneori trebuie să sacrifici un animal problematic în beneficiul tuturor celorlalți urși care trăiesc în liniște”, spune el. „Și în cele din urmă, viața umană este mai importantă decât conservarea urșilor.”
Cu aceste cuvinte simple și limpezi mă pregătesc să închei și eu acest articol. Oricât ar părea de crud, de emoționant, singura rezolvare e reducerea numărului de urși. Cea mai rapidă cale e vânătoarea organizată. Și poate nu veți uita că procentul permis pleacă de la 10%. Dacă vrem să le fie bine și oamenilor (în principal), dar și urșilor. Restul e chin, crimă, agresivitate și haos.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
