Bucuria victoriei șterge tot, de la pete la spirit critic. Și împacă tot, capra cu varza și lupul cu capra. Cam așa stau lucrurile în acest moment, fotbalul a luat mințile românilor. Dar cât va dura bucuria? Până la prima înfrângere, așa că nu am să aștept momentul dezumflării și am să înțep de pe acum balonul entuziasmului.
Ce se vede cu ochiul liber? Partea plină a paharului. Că România e deja o națiune europeană, fără complexe. La revedere, haine ponosite, conserve, autocare burdușite și monede de gheață pentru păcălit calorifere. Tot ce am putut vedea fără ezitare a fost o mulțime galbenă umplând terase și sorbind bere nemțească fără să se chiombească la preț. De altfel, ar fi fost și greu, deoarece, chiar în miezul Campionatului, prețurile nemțești nu pot rivaliza cu ale noastre. Mai mult, entuziasmul miilor de suporteri nu a mai fost privit ca o ciudățenie, ca un exotism din fundătura Carpaților.
25 iulie - Maraton Medika TV - Sanatatea Aparatului Urinar
30 iulie - Maraton Profit News TV: Inteligența Artificială în Economie
Ai noștri au fost „turiști” ca toți turiștii, gata să-și lase banii ca icrele, peste tot. Asta îmi mai spune ceva. Anume că marea diferență de anțărț dintre nivelurile de trai dintre cele două țări s-a aplatizat. Și, cum a observat un amic, conaționalii noștri au dovedit o solidaritate pe care o credeam uitată dinainte de război. Pentru că toată perioada comunistă și cei 20 de ani care au urmat au fost burdușiți de suspiciuni, acuze și bisericuțe, tot după același inconfundabil model românesc. Mai mare promovare a României ca aceea a prințului Charles și a suporterilor nu cred să fi fost vreodată. Și, da, asta e fața ascunsă a Lunii europene. Oamenii trăiesc mai bine. Ceva mai bine. Nu chiar la nivel european, da’ nici așa departe.
Și acum, partea goală a paharului. Partea mai mare.
Am așteptat – ca voi toți – să văd cum se termină alegerile românești. Pe scurt, nu avem nimic nou să le reproșăm autorităților, ci aceleași lucruri vechi, pe care le luăm la bani mărunți de fiecare dată. Alegerile au urmat același tipíc românesc, ba chiar, aș îndrăzni să spun, nițel mai rău, mai accentuat. Mă așteptam, urmărind procesul și procedurile electorale, să stăm mai bine anul acesta. Adică neregulile să scadă progresiv, iar învingătorii să coincidă cu deciziile poporului. Dimpotrivă, abia anul acesta mi-am adus aminte de vorbele inspirate ale fostului președinte Traian Băsescu: „nu pot ei fura cât putem noi vota.”
Ei bine, cea mai urâtă pată pe obrazul clasei politice autohtone a fost chiar procesul electoral. Acolo unde diferențele au fost zdrobitoare, furtul, măsluirea, ciupitul voturilor nu au contat. Însă peste pățaniile de la sectoarele 1 și 2 din București vor pluti mulți ani de-a rândul suspiciuni grave. Nimeni nu poate ști cu precizie dacă asta a fost sau nu voința poporului, exprimată democratic. Dar, chiar și dacă rezultatul ar fi fost opus, nici atunci nu am fi fost siguri. Faptul că numărătorile, buletinele, procesele verbale și sacii cu voturi au umblat bezmetici prin lume o săptămână indică simplu și clar (prin neclaritatea lor) că procesul electoral e cam cu 20 de ani în urma României și e în continuare un instrument politic parșiv. Iar lucrul ăsta trebuie reparat de urgență. Însă nu se va întâmpla, precum știm.
Alt lucru care mă intrigă și mă mâhnește e legat de identitatea partidelor. Nu izbutesc și pace să înțeleg ce și cine sunt partidele de la noi. SRL-uri? ONG-uri? Societăți comerciale? Mardeiași, mercenari, găști? Nu că am avea la dispoziție prea multe exemple occidentale. Peste tot e o criză identitară politică, cu excepția partidelor suveraniste, aflate la dreapta conservatorismului, și singurele coerente. O spun cu resemnare. Pentru a câștiga niște voturi aiurea, partidele mainstream sunt gata să îmbrățișeze orice doctrină și să susțină că tot ce era ieri negru, azi a devenit alb, printr-o minune.
Mai rău, ceea ce era alaltăieri doctrină, direcție, cod moral e dat mâine la curățătoria chimică și, cu ajutorul croitorașilor pricepuți, devine din sacou fustă. Și viceversa. Care e justificarea? Interesul național. Afurisit interes, cum te întorci tu pe dos ca o mănușă! Cum pupi acum obrazul și mânușițele pe care jurai din leagăn să le scuipi! În ceea ce mă privește, când aud că e în interesul țării, mă ia cu amețeală și, din amețeală dau instantaneu în greață. Iar după ce fug la piață să iau o căruță de lămâi, aflu că tot eu, alegătorul, aflu că sunt vinovat, fiindcă nu înțeleg necesitatea.
Pentru cei care cred în tulburea propagandă, ar fi bun un duș rece. Și nițică gheață. Și un strop de cenușă pe creștet. Nu tot ce vinde propaganda se mănâncă și nu tot ce se mănâncă a zburat vreodată. Vă dau un exemplu: în ultimii 20 ani, cea mai apăsată directivă a fost împotriva corupției. Să nu vă închipuiți că a fost o directivă exclusivă și exclusivistă a noilor partide. Vă aduc aminte că partidul „România mare” promitea execuții pe stadioane și că însuși președintele de odinioară a declanșat uraganul marii arestări, în piața Victoriei, că USR a agitat mulțimile cu „mu…e PSD” și „moarte corupției”. Ce să mai vorbim de viitorul fost prezident care a dat-o la-ntors într-o noapte cu lună plină (că altfel nu îmi pot explica)? Ba până și PSD (ținta vacă) a ridicat steagul redutei, și străpunși de glonțuri s-au prăbușit în șanț.
Observați, vă rog, ce se întâmplă în fapt.
Corupția e la locul ei, dodoloață. Iar noi rămânem cu sloganurile. Însă cred că mare v-ar fi uimirea să aflați că ne confruntăm de vreo două secole cu aceeași problemă, că de atunci încoace promisiunile sunt una, iar realitatea, alta. Departe de mine să afirm, cum fac unii, alții, că e bine. Nu e bine. Sunt conștient că asta e piatra de moară a civilizației românești. Ceea ce cred, sunt convins e că nu se va rezolva niciodată cu hei rup și cu strigăte de huo, scuzați, mu…e. Ci că singura cale de îngrădire, nu de stârpire a flagelului e o economie sănătoasă, o justiție competentă, o viață socială ceva mai echitabilă. Criterii simple și ușor de îndeplinit, dacă am fi măcar la nivelul de decizie pașoptist.
Abia când toți cetățenii, indiferent de opțiunile politice, se vor bucura de aceleași drepturi și de o viață cel puțin decentă, pe termen lung, abia atunci putem întrezări o soluție. Sunt dușmanul decis al sloganului că trebuie mai întâi să ne asanăm moral și că abia apoi vom avea o viață mai bună. Dimpotrivă, cred că numai bunăstarea creează și construiește și o minimă morală. Și gata cu corupția, că mă doare capul de atâtea sloganuri.
În sfârșit, să venim la durerea maximă. Partidele vechi și mari își dovedesc din plin incompetența, lenea și nepotismul. M-aș fi așteptat ca, măcar acum, cele tinere să fi învățat ceva. Constat că m-am înșelat. Sau că nu m-am înșelat când am afirmat că toate o iau pe același drum al minimei rezistențe. Dovada e că doi sau trei independenți au luat mai multe voturi decât, să zicem, o „promisiune”, cum e REPER-ul. Sau faptul că toți independenții (vreo patru, cinci, zece) au strâns mai multe voturi decât o alianță în toată puterea cuvântului. Iar AUR a luat la reșapat vechile sloganuri, cu aceleași aberații. Ar mai fi ceva de comentat?
Da. Constat, în același timp, că țara merge înainte împotriva voinței politice. Că așa cum s-a întâmplat acum 50, 100, 150 de ani, cetățenii se descurcă. Ei sunt motorașul României moderne. Cine nu vede asta e condamnat să piardă puterea, mai devreme sau mai târziu. Precum nu se vede, partea goală a paharului e mult mai mare și mai… goală.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
