Într-o friguroasă seară de noiembrie a anului 1973, vreo cincizeci de tineri imberbi stăteau pe peronul Gării de Nord călare pe niște valize de lemn. Și eu printre ei. Eram, toți, intrați la facultate iar partidul hotărâse să facem armata înaintea facultății. Nu mă întrebați care era logica. Atunci, pe loc, speriat de bombe cum eram, nu v-aș fi putut explica, dar mai târziu mi-a fost mai clar. Partidul se săturase ca teriștii cu licența dată și cu profesii calificate să-i ia peste picior pe caporali, sergenți și sublocotenenți. Tânărul patriei trebuia să învețe ce e disciplina înainte să i se urce gărgăunii la cap, când cu greu îți mai scuipa în farfurie vreun neica Nimeni din armată. „Ia să-l luăm de pe băncile școlii, că-i mai sperios, și să-i băgăm mințile-n cap!”
Zis și făcut. Ne uitam bănuitori unii la alții în lumina chioară. Eu, filolog, adică un soi de scovergă de 1,84 metri și 63 de kile, nu puteam decât să mă înspăimânt văzând matahalele de la IEFS (facultatea de sport) cu care fusesem repartizat. Lângă mine fuma cu sete un sac de oase și mai scund, și mai pirpiriu, tot filolog, iar ceva mai încolo, altul, străveziu și cu ochelari pe nas. Filolog și ăla. Ne recunoșteam ca puii de găină, deși nu ne cunoșteam. Sacul de oase avea să devină, cu timpul, bunul meu prieten, coleg și scriitor Traian T. Coșovei. Dar asta e altă poveste. Acolo, în gară, la 11 noaptea, în așteptarea personalului care avea să ne ducă la Craiova, era suficient să tușească cineva mai tare și suflul ne-ar fi dărâmat imediat, separând grâul sportivilor de neghina tocilarilor.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Citesc azi că România ar trebui să își întărească armata: efectivele și armamentul. Cunoscând, cât de cât, istoria, cred că latinii aveau dreptate: si vis pacem, para bellum, adică dacă vrei pace, pregătește-te de război. În urmă cu zece sau douăzeci de ani, puterea militară a Americii ne dădea fiori de neplăcere. La ce bună atâta armată? Atâta tehnică militară, atâtea depozite de armament? Doamne, ce de bănet! Iar când Trump a amenințat NATO că se retrage dacă Europa nu contribuie cu mai mult la efortul de înarmare, ne-am zis, toți: „Ce imbecil!”
Na, că vremurile s-au schimbat atât de dramatic, că Trump are dreptate, iar noi, deștepții lumii civilizate, suntem proștii ei. Războiul din Ucraina și declarațiile belicoase ale Rusiei au fost ca un duș rece. Iată că republica bananieră Rusia (spun bananieră pentru că țara trăiește din exporturi uriașe de materii prime) poate fi o amenințare reală. Experiența ultimilor doi ani e mai mult decât suficientă. De unde, la început, agresorul părea (aici și propaganda a avut rolul ei) doar un uriaș cu picioare de lut, iar Ucraina înarmată de vestici urma să-l respingă definitiv, lucrurile s-au complicat, și nu în bine. Nu are rost să explic eu ce se întâmplă pe câmpul de luptă, care e echilibrul de forțe și a cui mașină de război funcționează mai distructiv. Pe un subiect atât de serios mi s-ar părea ridicol să apară încă un stâlp de cafenea, cum au fost atâția în istoria modernă a României.
Am să mă mărginesc să spun că atunci ne-am urcat în tren, am făcut cunoștință unii cu alții și, încet, încet am ajuns, schimbând trenul cu o cursă locală, taman la Plenița, la 60 de kilometri sud-vest de Craiova. Batalion disciplinar pentru ofițerii care călcaseră pe bec. Acolo am stat aproape nouă luni, numărând zilele și învățând ce sunt disciplina, arma și absurdul. Dintre toate, cel mai bine absurdul l-am învățat. De exemplu: soldatul nu stă în pat decât mort sau în comă, soldatul sapă șanțuri cu lingurița și curăță cazarma cu periuța de dinți, soldatul mută groapa până la zid, soldatul se îmbracă la chibrit, soldatul ascultă comanda la mine și urlă din toți bojocii „Să trăiți, tovarășe comandant!” în timp ce bate pas de defilare. Mai pot adăuga ceva: în armată am uitat de mofturi, foamea era prea năprasnică, și am devenit cel mai tare filolog la alergările peste dealuri. Când m-am eliberat, devenisem un alt om, aveam 66 de kilograme!
Dar nu despre transformarea cetățeanului elev în cetățean responsabil, pe soartă stăpân vreau să vorbesc, că e plină memoria bărbaților de peste 50 de ani de ciudățenii cazone. Ci despre faptul că tot ce am învățat în armată în nouă luni putea fi rezolvat în 30 de zile, cu antrenament intensiv și fără prea multă umilință. Ah, unde ești tu, aviația inamică la joasă înălțime? Ah, mască pe figură! Ah trageri de noapte, ah gărzile la parcul auto – de unde, fie vorba între noi, câțiva soldați mult mai șmecheri sustrăseseră motoarele din tancuri și le duseseră acasă… Ah și oh.
Sigur, am văzut acolo, la trupă, tineri veniți parcă dintr-o altă lume, care nu numai că cu greu puteau citi buchea cărții, dar aveau mari dificultăți să deosebească dreapta de stânga. Cu ei trebuia înfăptuită o educație sumară: de la folosirea săpunului, la ștersul la cur (apropo de ce „școală” se făcea pe vremea aia). Dar toată această „educație” militară era abuzivă, absurdă, superficială, găunoasă, umilitoare, depășită. În fond, armata era o adunătură de sute de mii de brațe pregătite să strângă holdele patriei. Iar între știuleți și căpițe, puțină vreme, desfăceau și remontau pușcoace. Rezultatul a fost palpabil și penibil în decembrie ’89, când marea armată populară s-a umplut de rușine și s-a autodecimat cu o deplină incompetență. Doamne ferește să ne fi invadat cineva, că ne-am fi numărat morții cu sutele de mii.
Dar, dacă privesc azi anii aceia, zâmbesc. Mintea omenească are oroare de două lucruri: vidul și nefericirea. Toate umilințele, toată oboseala, tot necazul s-au topit și în locul lor s-a instalat melancolia optimistă a supraviețuitorului. Dar asta nu mă face să nu mă întreb cum ar trebui să arate azi o armată care să-și joace rolul de apărător. Și cred că vă puneți aceleași întrebări. Nu un soldat care să culeagă recolta și să mute gropi, ci unul care să poată mânui un armament modern, să fie echipat să reziste măcar o săptămână în spatele inamicului, să poată improviza și să apere o fortificație, să ia decizii rapide, având informații exacte și, în primul și în primul rând, să supraviețuiască până în pânzele albe. Asta se învață printr-un antrenament eficient. Că așa e războiul modern. Vechiul „care pe care” din moși strămoși, dar la care cel care vine mai bine pregătit are mai multe șanse.
Să vă spun un secret. Dincolo de teoriile moderne ale genului și ale autopercepției, într-un ungher ascuns al celor mai mulți bărbați se ascunde un vânător. El e războinicul preistoric care își apără teritoriul (nu țara) și bunurile. Însă, dacă pleacă la luptă cu un topor de cremene și cu niște săgeți de alun, nu îl văd bine. Mie, unuia, nu îmi trebuie eroi. Eroii sunt morți. Eu îmi doresc cât mai mulți supraviețuitori. Dar ce știu eu? Visez să nu fie nevoie de război, însă visul ăsta, cum am spus mai devreme, nu e posibil fără o înarmare deșteaptă și o armată eficientă. Repet: înarmare deșteaptă, modernă, fără afacerile monstruoase care au lăsat România de multe ori în curul gol și o instrucție axată pe tehnici de luptă, eficiență, cunoaștere și rezistență.
Istoria României ne spune că nu am avut nici una, nici alta.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
