În "Antifragil", a doua sa carte ce a căpătat statutul de cult, după "Lebăda neagră", Nasim Nicholas Taleb arată că, la fel cum organismul uman are de câștigat de pe urma stresului și tensiunii la care este supus ocazional, dezordinea, volatilitatea, haosul și factorii de stres au beneficii și pentru companii, instituții și comunități politice.
"Experiența arată că improbabilul, imprevizibiliul și nesiguranța nu sunt atât de perioculoase pe cât se crede, ci se dovedesc utile, dezirabile și chiar necesare - pentru că îmbunătățesc și întăresc orice sistem, organic sau anorganic. Spre deosebire de rezistență și robustețe, antifragilul nu numai că rezistă la șocuri, ci trage învățăminte de la acestea și se îmbunătățește de pe urma lor. Tocmai de aceea cunoașterea prin încercări și greșeli va fi întotdeauna superioară cunoașterii academice, "de laborator", iar organismele călite în focul provocărilor vor fi mai puternice decăt acelea dezvoltate într-un "clopot de sticlă", se arată în prefața cărții.
Pe scurt, sistemele antifragile, maleabile, adaptative, care nu sucombă ca urmare a volatilității și adversității condițiilor exterioare, ci le folosesc în folos propriu pentru a se întări, sunt preferabile celor robuste și rigide. Trestia (gânditoare sau nu) este mai puternică decât colosul cu picioare de lut.
Criza financiară și economică din care suntem departe de a fi ieșit a demonstrat pe multiple planuri validitatea concepției lui Taleb. Să ne gândim doar la relația dintre învățământ și piața muncii, în România și aiurea. Modernitatea a adus cu sine un adevărat fetiș al specializării, considerată a fi o consecință și o rafinare necesară a economiei bazate pe diviziunea muncii. Căutătorii de job-uri se împart în calificați și necalificați. Doar cei calificați pot spera la slujbe cât de cât bine plătite și relativ sigure. Ceilalți trebui să se mulțumească cu bani puțini și incertitudini multe și mari.
Iar calificarea este judecată aproape exclusiv în termeni de specializare. Precum în domeniul cercetării științifice, unde creșterea progresivă a specializării înseamnă că tot mai mulți savanți știu tot mai mult despre din ce în ce mai puțin (până ajung să știe totul despre nimic), competențele celor mai de succes salariați ajung să vizeze domenii din ce în ce mai restrânse și mai nișate. Ideologia motivațională dominantă încurajează și celebrează hyperspecializarea, iar învățământul este structurat pentru a livra specialiști.
Rezultatul nefericit este că apar generații întregi de persoane aproape complet inadaptabile la schimbare și volatilitate. Este una dintre cauzele pentru care recesiunea a generat un număr atât de mare de șomeri de lungă durată: mai ales în sectoarele economice cele mai afectate de criză, angajații disponibilizați s-au dovedit a fi incapabili să se adapteze la noile condiții și să-și găsească joburi în alte domenii decât cele pentru care se specializaseră. Hyperspecializarea s-a dovedit a fi un handicap pentru ei.
Problema pornește de la paradigma dominantă din sistemul de învățământ, care se bazează pe specializare și nu pe adaptabilitate. Până în secolul al XVIII-lea, în limba engleză, expresia "Jack of all trades" (o persoană care cunoaște mai multe meserii la un nivel rezonabil de competență, fără a excela în nici una din ele) avea o conotație exclusiv pozitivă. Multispecializarea și adaptabilitatea profesională erau considerate a fi valori demne de stimă. Ulterior, însă, expresia capătă un apendice și începe să fie folosită sub forma "Jack of all trades, master of none", sensul ei devenind astfel peiorativ și prefigurând fetișizarea specializării cu care ne confruntăm în ziua de astăzi.
La modul ideal, școlile nu ar trebui să ne învețe nimic concret, ci doar să ne învețe să învățăm. Învățământul ar trebui să livreze acea maleabilitate mentală, însoțită de disciplină, care să ne permită să ne adaptăm volatilității și adversității diferitelor situații de viață cu care suntem obligați să ne confruntăm. Acel echilibru maleabil și deschis, celebrat și urmărit de educația clasică.
