Chiar așa! Avem sau am avut o epidemie a noului coronavirus în România? Prin faptul că ridic această întrebare nu înseamnă că afirm că nu am avut, dar cred că tabloul medical recent oferă multe elemente care să ne spună că întrebarea este legitimă.
Pe scurt, în România nu am avut mase de oameni cu simptome de răceală care să dea buzna peste așezămintele sistemului de sănătate publică, nu am avut o avalanșă de internări cu viroze respiratorii, nu au fost raportări despre oameni care să cadă din picioare, despre firme sau sectoare care să fi fost incapacitate de un număr covârșitor de persoane doborâte la pat de boala COVID-19.
Ce a fost raportat în permanență de către autorități a fost o înșiruire de zone statice, așa-numite „focare”, cele mai multe ținând de stat, unde depistarea bolii s-a realizat mai degrabă prin testare, pentru că altminteri cazurile celor grav afectați nu au fost cu nimic în acest an mult depărtate de cele ale unor ani gripali obișnuiți. Rezumând, virusul nu umblă prin orașe și sate, ci se cuibărește în „focarele” de unde sunt alimentate statisticile.
Cum virusul nu apare ca având o dinamică, iar raportările gripale independente sunt cu totul izolate, la nivel empiric bunul-simț ne spune că prelungirea stării de alertă și perpetuarea restricțiilor vătămătoare pentru economie, viața socială și familiile de români nu se impun a fi menținute de săptămâna viitoare.
Dimpotrivă, datele statistice furnizate chiar de autorități, ne arată că restrângerile excepționale ar fi trebuit ridicate încă de la începutul lunii mai. Într-o muncă ce a suplinit lipsa unor prezentări convingătoare din partea autorităților, dar și o presă indolentă, Ionuț Apahideanu din Cluj-Napoca ne arată că vârful prezumtivei epidemii s-a consumat undeva pe 10-11 aprilie din punctul de vedere al numărului de cazuri noi zilnice și al deceselor.
Sursa foto: cont de Facebook Ionut Apahideanu
Cu atât mai mult măsurile de autodistrugere a economiei nu ar trebui extinse cu cât chiar și această statistică nu ne spune foarte mult, având la bază doar teste ale căror rezultate sunt îndoielnice. O abordare empirică, prin urmărirea numărului cazurilor grave de viroze respiratorii, ar fi mai nimerită decât promovarea unor politici publice în baza unor teste neomologate și care este vădit că dau rateuri după secvența în care rezultate pozitive și negative vin pentru aceleași persoane la intervale de chiar câteva zile.
Realitatea trăită, ne spune, dimpotrivă, că este o întrebare legitimă aceea dacă în România avem o epidemie. Cum arată o epidemie? Independent unii de alții, tot mai mulți oameni reclamă simptome ale unei boli, încearcă să se trateze singuri, cad la pat, apelează la medicii de familie sau chiar bat la ușa unor așezăminte medicale. De asemenea, bolnavii își dau seama cam de la cine ar fi trebuit să fi luat boala; rudele lor stau în alertă.
Dinamica descrisă mai sus a lipsit în România ultimelor luni. Sistemul medical nu a fost sub șocul primirii unei avalanșe de persoane care să reclame viroze respiratorii. Dimpotrivă, cei mai mulți dintre cei diagnosticați cu noul coronavirus au venit cu terțe afecțiuni: de cele mai multe ori cardiace, uneori cu traume directe la ortopedie sau au fost în pragul spitalului pentru servicii periodice precum dializă sau tratamente oncologice. Majoritatea covârșitoare, o recunosc inclusiv medicii, undeva între 8 sau 9 din cazuri nici măcar nu tușeau sau aveau febră.
Epidemia arată așadar ca una a „asimptomaticilor”, toți masați static în așa-numite „focare”. În principal, este vorba despre spitale, iar mulți dintre cei raportați a fi infectați cu noul coronavirus au fost chiar cadre medicale.
Cămine de bătrâni, unități de pompieri și jandarmi, ici și colo câte un nucleu de oameni lipsiți de apărare precum muncitorii sri-lankezi din Botoșani au alcătuit alte astfel de puncte-focar. La fel, în cele mai multe cazuri, grupurile-țintă - cum a fost speța celor peste 50 de persoane de la așezământul din Păstrăveni, județul Neamț – erau formate din oameni testați pozitiv, dar care nu reclamau niciun fel de simptome.
Sistemul medical nu a fost nici pe departe în pericol de a fi covârșit. Dimpotrivă, statisticile arată clar că, pe vârf, nivelul de solicitare al cazurilor grave a fost abia de 20% raportat la numărul de ventilatoare și de 10% când avem ca reper paturile de terapie intensivă.
Sursa foto: cont de Facebook Ionut Apahideanu
Mai ales dacă avem în vedere datele statistice privind noul coronavirus la nivel mondial, dar și dinamica redeschiderii economiilor în lumea civilizată, răspunsul este de la sine înțeles: starea de alertă și măsurile de devastare economică nu au justificare. Și nici bază științifică! Trebuie abandonate. Post-factum este tot mai clar că au fost supradimensionate și nu ar fi trebuit introduse nicicând.
Jenarea agenților economici din întreaga țară este de neînțeles cu atât mai mult cu cât nimic nu ne spune că virusul ar zburda slobod prin țară. Pe data de 9 iunie, în nu mai puțin de 15 județe nu a fost semnalat niciun caz nou, iar un număr mai mic de 3 persoane nou-infectate sunt în 32 de județe, adică mai mult decât în 3 sferturi din țară. Nu sunt cifrele care ne spun că trebuie să (auto)distrugem o economie.
Raportul dintre numărul persoanelor vindecate și cel al cazurilor active, așa cum este înfățișat de Marius Mateescu din București, o altă persoană care ne arată în grafice ceea ce de fapt ar fi trebuit să ne prezinte clar autoritățile, iarăși sugerează că trebuie să redeschidem țara. Total!
Sistemul medical paradit ar trebui să-și reprimească pacienții, după ce literalmente i-a izgonit în nebunia COVIDULUI. La fel, trebuie să ne întoarcem, să strângem cioburile după vandalizarea economică rezultată din carantinările de masă și să ne apucăm din nou de treabă. Cu încredere și doar privind înainte! De fapt, ar fi chiar dureros să ne întoarcem la lunile abia încheiate și să încercăm să ne răspundem la o întrebare smintitoare: „am avut, de fapt, o epidemie?”
