Aceasta este sintagma care mi-a rămas, probabil nu numai mie, întipărită-n memorie din zbuciumata mea copilărie, începută-n comunism și finalizată spectaculos în capitalism. O auzeam cu orice ocazie și oriunde, acasă, pe holurile blocului, la școală, în rezumat, în stânga și-n dreapta. Și rămâneam oarecum bulversat, neștiind cum s-o percep. Avea o conotație pozitivă, apreciativă chiar (“Are potențial copilul!”), dar și una negativă, jignitoare chiar (“Cu caracteru' stă mai prost!”).
La câteva decenii după stingerea entuziasmului “integrării” în lumea bună, ascult discursurile publice ale politicienilor, analiștilor și “formatorilor de opinie” autohtoni și, în spatele vorbelor dulce acrișoare ale acestora, aud același refren. Și tot în stânga și în dreapta (politice și nu spațiale, de această dată).
Poate că în spatele acestei structuri a discursului se ascunde ceva mai adânc, o adevărată metafizică a existenței “românului”. În fond și țăranul român se mândrește mai mult cu ogoru, livada, grădina sau orătările sale, cu tot ce are mai mult legătură cu natura, și mai puțin cu casa, grajdul, ca să nu mai spun ferma sa. Țăranul român crede că este îndreptățit la respectul întregului univers pentru accidentul de a se fi născut într-un anumit context istorico-geografic (brânza bună), și nu pentru “valoarea adăugată” (absentă) pe care spiritul său antreprenorial ar fi putut să o aducă naturii sau contextului în care a apărut pe lume (în burduf de câine).
Această trăsătură culturală pare a fi transmisă și actualei opinii publice, care consideră că România este o brânză bună (“avem cea mai frumoasă țară”, “avem cele mai multe resurse”, “suntem un popor harnic și european”) în burduf de câine (“ne fură bulgarii turiștii”, “străinii au pus mâna pe resursele naturale”, “suntem conduși de o clasă de corupți”). Cu alte cuvinte, potențialul României este nelimitat, numai că “alții” (elemente dușmănoase, alogene procesului de fabricare a brânzei) dau dovadă de lipsă de caracter. Și în special străinii, preferabil ruși sau având legătură cu aceștia, și clasa politică “coruptă”, adică “vândută” acelorași străini, persoane fizice sau corporații.
Dacă ar apela la un exercițiu introspectiv, “formatorii de opinie” ar realiza că există țări cu forme de relief mult mai spectaculoase decât România, că bogățiile noastre naturale sunt “sărăcii” în raport cu resursele altor state și că România nu este singura țară în care corupția este instituționalizată. De asemenea, ar putea conștientiza că vara este mult mai lungă la sud de Dunăre, că giganții autohtoni de stat sunt adevărate găuri negre care înghit taxele și impozitele plătite de fiecare dintre noi și că un “despot luminat” rămâne un “despot”, fie că el este român get-beget, comisar european, țar rus sau licurici.
Cu alte cuvinte, ar putea avea surprinderea să constate că brânza cam pute, iar burduful pare unul de oaie. O oaie coborâtă din Miorița, ce-i drept, dar de oaie!
