Economia se rupe. Prelungirea pe termen nedefinit a închiderii unor sectoare întregi în numele luptei cu o gripă – fără baze de date relevante sociologic și cu asumări nedovedite empiric – este inacceptabilă în măsura în care deviază România de pe linia de dezvoltare, aruncă sute de mii de români în șomaj, prăbușește climatul social necesar prosperității, aduce spre faliment afaceri uneori cu o vechime de peste un sfert de veac și finalmente lovește direct în capacitatea sistemului medical de răspuns la o mulțime de alte boli, cu potențial încă mai letal decât intens-mediatizatul COVID-19.
După o prelungire nepermisă a echivocului, avem angajamente clare că starea de urgență nu va fi extinsă și după data de 15 mai, ceea ce este un câștig, însă în continuare setul de restrângeri de circulație, închiderile sectoriale și menținerea sperietorii față de „valul 2 din toamnă” care inhibă investițiile reprezintă veritabile măsuri de autodistrugere a economiei care nu au o bază științifică în ceea ce privește impactul epidemiologic și nici o abordare interdisciplinară despre care este raportul dintre risc, recompensă și costuri a blocajului indus pe cale instituțională în economie și viața socială.
Dacă mai auziți pe cineva vorbind despre recesiunea sau criza aduse de noul coronavirus să nu îl credeți! Sunt măsurile disproporționate, intervențiile brutale în viața cetățenilor și a agenților economici cele care precipită impasul economic, pentru că altminteri epidemia nu a incapacitat masiv muncitori și nu a trimis la pat în proporții biblice consumatorii.
Cu cât datele statistice din întreaga lume arată că impactul medical nu este nici pe departe cel menționat inițial, iar modelele matematice de propagare a epidemiei ale specialiștilor sunt infirmate, cu cât vedem că țintuirea oamenilor în case nu are o corelație foarte coerentă cu atenuarea numărului de îmbolnăviri, cu atât mai mult concluzia se impune de la sine: înapoi la muncă!, înapoi la viața normală!
Cum să rupi o economie
Prelungirea blocajului nu este de acceptat în măsura în care prăbușirile riscă să vină în cascadă. Suntem o economie de „just in time”, în care nu se lucrează cu stocuri și totul depinde de lanțul de aprovizionare, uns să funcționeze la intervale de numai câteva zile. Ajunge ca o verigă să se rupă în acest șir pentru ca activitatea să nu poată fi reluată. Poate că proprietarul unui hotel sau al unui restaurant rezistă cu bani strânși din trecut sau prin aportul acționarilor, pentru a redeschide post-epidemie, dar poate cei care în aduceau laptele între timp și-au omorât vacile, poate a falimentat cel cu berea sau poate nici el nu a avut probleme de cash, dar a capotat cel cu capacele de sticlă; finalmente poate este cel care venea cu furgonul ce nu a mai rezistat și a rupt lanțul.
Economia nu este programată să reziste la niveluri de închidere prelungită și nici companiile nu pot sta în picioare luni de zile fără venituri. Discuțiile despre cum „viața este mai importantă decât banii” și cum oamenii de afaceri sau angajații firmelor închise prin ordin ar trebui să mai aibă răbdare sunt cu totul naive. Este greu de înțeles cum se pot perpetua în opinia publică. Este rezultatul lipsei unei înțelegeri de bază că în economie cheltuiala unuia este venitul altuia sau datoriile cuiva sunt activul altcuiva. Blochează ceva pe traseu și deraierile sunt în lanț!
Deja COVID-19 a bulversat sistemul medical. Fără mediatizarea aberantă și dezorganizarea programată, românii nu erau tăiați de la serviciile medicale
Între timp și argumentul sănătății este aruncat în aer. Sistemul medical este paradit; pacienții ocolesc spitalele și clinicile, medici și asistente stau și se uită unii la alții pretutindeni în România. Persoanele cu terțe afecțiuni nu mai vin în singurele zone mediatizate drept „focare”, în condițiile în care știu că spitalul este singurul loc unde poți lua „COVIDUL”, pentru că altminteri nu auzim de oameni care cad din picioare în case, pe stradă, la muncă sau la ieșirea din supermarketuri, cu simptome asociate noii molime.
Proiecțiile epidemiologilor sunt pretutindeni infirmate. În România, asumările nu au la bază date științifice; nu se fac necropsii, nu avem testări extinse cu relevanță sociologică, nu sunt informații despre care a fost capacitatea maximă de utilizare a paturilor de terapie intensivă, principalul argument pentru instituirea inițială a carantinărilor de masă. Am adresat întrebări cu privire la aceste aspecte Ministerului Sănătății, într-un răstimp în care în general presa a preluat pe nemestecate ortodoxia COVIDULUI, însă departamentul de specialitate a ales pur și simplu să le ignore deși date convingătoare cu privire la acestea ar trebui să fie disponibile publicului spre a vedea în ce măsură se susțin politicile de autodistrugere a economiei și suspendări ale Constituției care au adus România sub standardele de drepturi și libertăți nu numai ale Belarusului, dar și, coborând în istorie, ale Italiei fasciste.
Când este evident că epidemiologii au dat-o în bară, de ce persistăm în aceeași politică? Mai țineți minte episodul isteriei ventilatoarelor? Se infirmă pretutindeni în lume. Pe panică, guvernul Australiei a realizat noi achiziții care au ridicat la 7.000 de unități numărul ventilatoarelor de la paturile de terapie intensivă, dar a sfârșit prin a folosi, pe vârf, numai 30 de bucăți.
Unde este asumarea deciziilor de stat ale celor aleși? Și unde sunt recomandările concurente care să conducă la un răspuns mai bine dimensionat al politicului, astfel încât să nu fie afectată dezvoltarea României și societatea într-o măsură de unde șocul să fie mai mare inclusiv din punct de vedere umanitar, decât orice vătămare ar fi putut produce noul coronavirus.
BNR tace când economia se duce la gunoi
Tăcerea prelungită de la Banca Națională a României nu este de înțeles. Acolo clar este există o proiecție despre dimensiunea impactului. De ce nu este prezentată mai clar natura șocului românilor și factorilor de decizie în stat, inclusiv prin intervenții publice? Se tem că vor fi acuzați că trec peste soluția medicală? Să fie liniștiți! Nu îi va acuza nimeni de crimă. Pur și simplu trebuie să pună într-un taler al balanței tot ce este impact negativ spre a fi comparat cu dimensionările date de soluțiile epidemiologilor.
Vocea cu cea mai mare prezență publică de la banca centrală din ultimii 20 de ani, Adrian Vasilescu, afirma cândva că BNR nu este numai o instituție, ci și o școală economică. Ei!? Ce spune acum școala economică a Băncii Naționale când împingem spre prăpastie o economie de „just in time”?
Vă mai amintiți cât de vehemente au fost intervențiile de la BNR față de legile Zamfir și cum ar lovi ele în creditare și în sistemul financiar? Cât de ridicole apar post-factum când o economie întreagă este bântuită de măsuri de autodistrugere care afectează în stânga și în dreapta creditori și debitori de toate categoriile!? Nu aș fi surprins ca undeva din toamnă, cei de la Banca Națională să revină în peisajul public pentru a fi avocații unor tăieri sociale invocând realități economice aduse de criza noului coronavirus... Dacă, totuși, este un moment în care trebuie să vorbească, acesta este, în care luăm măsurile care ne precipită spre adâncirea recesiunii și amputări în cascadă ale nivelului de trai.
Destructurare, foamete și sărăcie
Pentru că la BNR e tăcere, ne mai uităm la opinii alternative, uneori de la români cu minți luminate plecați în străinătate și care pun la dispoziția publicului perspective pe care altminteri nu le auzim de la autorități. Cum datele existente la nivel mondial – deși încă fără acuratețe – spun clar că rata de mortalitate indusă de boala COVID-19 este semnificativ sub 1%, Dragoș Paul Aligică, cercetător și cadru didactic la George Mason University în SUA, avertizează că „deja am trecut de un prag care ne spune lipsit de ambiguitate că riscul social, comparat cu alte riscuri NU justifica setul de măsuri curente. Pentru că banda de riscuri calculabile în care s-a intrat este o bandă în care există și alte riscuri sociale cu probabilități similare sau mai mari.”
El îl citează pe profesorul american Tyler Cowen, care acum câțiva ani a vizitat și România. „Dacă menținem economia închisă la nivelurile actuale, aceasta va continua să se degradeze și destructureze și, la un moment dat, va trece de un prag critic intrând într-o dinamică nonlinerară cu daune ireversibile. Nimeni nu știe când și cum să modeleze cursul acelui proces”, spune Cowen. „Această degradare va afecta masiv capacitățile noastre viitoare de a servi sănătatea publică și va genera creșterea foametei și sărăciei în întreaga lume.”
„Stai acasă!” – o politică nesustenabilă. Nu ne va da nimeni bani
Perspectiva este cea de mai sus, dar mesajul public intens vehiculat pe canale pe care generic le-am putea numi „COVID TV” se menține la un nivel foarte precar. Din când în cand mai sunt lăudate statele care anunță programe de stimulare, injecții de lichiditate și chiar bani pentru oameni. Sunt măsurile – oricum îndoielnice – ale unor state mari, cu spațiu de manevră mai larg și ale căror monede sunt recunoscute și utilizate de mai mulți jucători din economia mondială. Dacă România ar face asta, pompând bani masiv către populație și agenți economici când oamenii stau în case, aceasta ar conduce la distrugerea leului, implicit la amputări de salarii și pensii, cu efecte în spirală pentru economie.
Măsurile de autodistrugere importate în România de aiurea în lume nu se justifică prin prisma pandemiei și este ceva cu totul fără precedent atât în istorie, unde dacă principiile ar fi fost aplicate America nu ar fi fost nici acum colonizată, cât și față de ce știm că sunt riscuri asumate în economie. Cazurile de cancer sunt în explozie în întreaga lume și cu rate de mortalitate mai mari decât COVID-19, dar asta nu înseamnă nici că oprim cultivarea și comercializarea plantelor modificate genetic sau că reducem drastic acoperirea telefoniei mobile, menționate de studii ca având efecte cancerigene. Pur și simplu, la nivelul economiei și a factorilor de decizie se ia în calcul că beneficiile asigurării necesarului alimentar și efervescența în comunicații exced riscurilor și costurilor și se merge înainte, cu toate tipurile de cancer din lume.
Economia trebuie redeschisă total. Și viața socială!
Concluzionând, avem un virus despre care nu știm ce contagiozitate are, nu facem necropsii pentru a afla mai multe, nu știm ce leziuni produce, nici ce rată de mortalitate induce, habar nu avem cât rezistă în aer sau pe suprafețe, după cum este o necunoscută gradul de penetrare în rândul populației României. Cu toate acestea, în numele lui prăbușim o economie și anihilăm drepturi și libertăți. Vi se pare că are vreun sens?
Care este soluția? Modelul suedez se impune. Johan Giesecke, medicul specialist în boli infecțioase care, în calitate de consultant al Agenției pentru Sănătate Publică, a recomandat Guvernului să nu închidă economia, spune că epidemiologii suedezi au avut abordarea luării măsurilor doar atunci când vor avea evidențe certe asupra unei rate mari de pierderi de vieți omenești. Toate informațiile venite ulterior au infirmat modelele apocaliptice avansate la nivel mondial, iar Suedia nu a avut de ce să mute.
Ce trebuie să facă România? Testarea pe un eșantion reprezentativ sociologic este o precondiție pentru ca orice măsuri să aibă la bază date științifice. Testarea actuală, la ușa spitalului, poate fi bună pentru gestionarea cazurilor, dar nu poate constitui punct de plecare pentru nicio politică publică. Sub aspect sociologic, cifrele despre infectați și morți sunt total nerelevante și nu spun nimic. Este pur și simplu o zgură informațională neștiințifică.
În al 2-lea rând, economia trebuie repornită, cu toate riscurile și cu toate motoarele. Inclusiv prin redeschiderea hotelurilor, mall-urilor și restaurantelor. Dacă Polonia o face, nu văd de ce nu am face-o noi. Gestionarea riscurilor trebuie descentralizată de la statul care până acum a făcut-o dezastruos (focarele de infecție sunt doar în entități care țin de stat – spitale, cămine de bătrâni, unități de jandarmi și de pompieri) și dispersată către agenții economici și populație. Pur și simplu, din suma deciziilor în funcție de costuri, riscuri, siguranță și beneficii ar trebui să rezulte o dimensionare adecvată între efectele răspândirii bolii și consecințele terțe economice și de viață socială.
Reguli simple: cine are simptome - stă acasă, cine se simte foarte rău - merge la spital, cine se simte bine și nu are niciun fel de simptome - își vede de viață. Să ții incapacitați oameni altminteri capabili este o aberație. Chiar nu se poate fără muncă.
Finalmente, statul trebuie să ridice echivocul și amenințarea cu un nou blocaj pentru un eventual val de la toamnă al noului coronavirus. Aceasta doar induce incertitudine, frânează investițiile, mărește stresul consumatorului, prăbușind inutil societatea și economia. Experiența actuală în care populația a sfârșit prin a respinge măsurile drastice de izolare, ca neavând bază empirică, griparea sistemului medical care deja este ocolit de pacienți și revelarea treptată a consecințelor autodistrugerii economiei ar trebui să impună de la sine rezoluția că starea de urgență traversată a fost disproporționată și vătămătoare. A sosit timpul să ieșim din vizuini și să ne întoarcem la o viață normală. Trist este că nicicând nu a fost nevoie de altceva.
