Curtea Constituțională a României a declarat neconstituționale principalele modificări propuse de senatorul Daniel Zamfir la Legea privind darea în plată. Curtea arată că textul de lege, care introduce criterii măsurabile de la care se consideră că în contractele de credit ipotecar operează impreviziunea, încalcă Constituția în privința dreptului la proprietate al creditorilor, dar are și deficiențe de redactare, claritate, precizie și logică și, pe alocuri, are un stil confuz și dezordonat. Pe de altă parte, Curtea arată că legiuitorul ar putea introduce, la rediscutarea legii, o dispoziție care să stipuleze că o anumită fluctuație valutară este motiv de impreviziune contractuală, însă una mai mare de nivelul de 20% din lege, considerat moderat de către judecătorii constituționali.
Proiectul pentru modificarea Legii 77/2016 privind darea în plată a fost votat de parlamentarii PSD, ALDE, UDMR și cei ai minorităților la jumătatea anului trecut, fiind introdus de senatorul Daniel Zamfir (ex ALDE, membru al grupului PSD), după ce a constatat că instanțele anulează aproape toate notificările debitorilor care vor să închidă socotelile cu băncile prin darea în plată a imobilelor care garantează creditele.
Principalele modificări introduse la inițiativa lui Zamfir și din inspirația avocatului Gheorghe Piperea arată că instanțele de judecată ar trebui să dea dreptate debitorilor consumatori – adică să respingă contestațiile băncilor – atunci când cursul de schimb al monedei creditului crește cu mai mult de 20% față de nivelul de la data contractării creditului, gradul de îndatorare a depășit cu mai mult de 20% nivelul maxim stabilit de BNR, debitorul a fost executat prin vânzarea silită a locuinței sau în alte cazuri de dezechilibru contractual. Toate aceste situații ar plasa contractul de credit într-o situație de impreviziune, arată legea adoptată de Parlament.
Creșterea cursului poate fi motiv de impreviziune. 20% e prea puțin
Curtea Constituțională nu a fost de acord cu argumentele Parlamentului. Fluctuația de 20% a cursului de schimb a monedei creditului a fost inspirată dintr-o prevedere prezentă în OUG 52/2016 privind creditul ipotecar, care arată că la o variație de acest nivel creditorul este obligat să transmită debitorului o informare cu rol preventiv și să indice posibilitatea unei conversii a creditului într-o altă monedă. Adaptarea sau încetarea contractului ca urmare a considerării variației ca impreviziune s-ar contrazice cu legislația existentă, arată Curtea în motivarea deciziei trimisă marți la Parlament.
Potrivit CCR, impreviziunea reprezintă riscul supraadăugat care apare în executarea unui contract. Riscul valutar este unul care face parte din contractele de împrumut în valută, iar o variație de 20% reprezintă “numai o fluctuație moderată a monedei creditului”, “ce se cantonează în sfera riscului inerent”. Totodată, prevederea are și “deficiențe redacționale”, prin faptul că nu se stabilește în funcție de ce monedă se calculează variația de 20%, în condițiile în care în textul inițiat de Zamfir nu se pomenește de moneda națională.
Pe de altă parte, CCR consideră că variația cursului de schimb poate fi motiv de impreviziune și că aceasta poate fi stabilită expres de către Parlament.
“Curtea constată că legiuitorul a identificat în mod corect diferențele de curs valutar apărute pe perioada de executare a contractului, ca un factor generator al impreviziunii, rămânând, însă, de analizat consistența valorică și persistența în timp a acestor fluctuații de curs în economia contractului”, se arată în motivarea CCR.
De altfel, Curtea dă și indicații despre cum ar trebui procedat pentru ca un astfel de prag de variație de la care impreviziunea să fie prezumată să poată fi acceptat din punct de vedere constituțional. Fluctuația valutară ar trebui să fie “majoră”, “continuă”, “să aibă o anumită constanță în timp” și să reflecte “o dezechilibrare majoră a prestațiilor părților”, adică să fie prea oneroasă pentru una dintre părțile contractante.
“Abaterea de la obișnuitul unor fluctuații valutare trebuie să fie bine determinată de legiuitor și să nu comporte nicio posibilă urmă de contestare, trebuind să fie evidentă din perspectiva intereselor ambelor părți contractante. Prin urmare, nu pot fi valorificate elemente circumstanțiale, precum fluctuațiile inerente riscului valutar raportat la perioada de timp îndelungată de derulare a contractului de credit”, se arată în motivare.
Curtea nu arată exact de la ce apreciere a unei valute putem vorbi de impreviziune și nici pe ce durată ar trebui să se întindă aceasta. (Zamfir a arătat deja că va cere o audiență la CCR în care să i se explice cât să fie procentul, deși nu e clar cum ar putea obține acest răspuns din punct de vedere legal).
Francul elvețian s-a dublat în valoare față de perioada 2006-2008, când au fost acordate credite în această monedă, în timp ce euro a câștigat 30-40%.
Având în vedere inflația mai ridicată decât cea din zona euro și deficitul persistent de cont curent, leul nu poate decât să scadă în valoare pe termen lung în raport cu euro. Totodată, francul elvețian s-a apreciat față de monedele europene ca urmare a statutului de monedă de refugiu, dată de fundamentele economiei elvețiene. În ianuarie 2015 Banca centrală a Elveției a renunțat la pragul impus în raport cu euro, ceea ce a dus la o apreciere imediată de 15% a francului.
Curtea mai arată că impreviziunea sub care funcționează darea în plată își are rădăcinile în Codul civil și nu în legislația de protecție a consumatorilor, astfel că o variație a cursului favorabilă debitorului și defavorabilă creditorului ar putea fi invocată ca motiv de impreviziune și de către cel din urmă.
CCR mai arată că nu au existat norme legale care să definească criteriile care atrag impreviziunea, astfel că instanțele au fost responsabile să determine singure aceste criterii. Iar instanțele, în lipsa unor repere practice clare, “au răspuns într-un mod difuz la exigențele imprevizunii”, interpretând deciziile CCR într-un mod care nu întotdeauna a fost concordant cu definiția impreviziunii.
“Curtea reține că, dacă pe cale interpretativă se pot stabili criteriile de impreviziune, cu atât mai mult legiuitorul le poate fructifica și poate stabili el însuși cazuri/ criterii de impreviziune”, se arată în motivare, lucru ce poate fi interpretat și ca o invitație pentru Parlament să vină cu criterii.
Impreviziunea nu are legătură cu situația financiară a debitorului
CCR arată că impreviziunea nu are legătură directă cu patrimoniul și situația financiară individuală a debitorului, ci cu situația specifică a contractului. Aici CCR face această precizare, în condițiile în care arată că instanțele în mod greșit administrau și analizau probe pentru a determina situația materială a debitorului pentru a vedea dacă este afectat echilibru contractului și există impreviziune, deși patrimoniul debitorului și posibilitățile sale financiare nu au legătură directă cu impreviziunea, a cărei existență trebuie stabilită în funcție de clauzele contractului.
“Ruina contractuală a debitorului trebuie analizată numai din punctul de vedere al raportului contractual existent între cele două părți, în sensul că această apreciere nu vizează evoluția/fluctuația situației financiare/materiale a debitorului, ulterioară încheierii contractului de credit, ci are în vedere, în mod exclusiv, disproporția și dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat. Prin urmare, impreviziunea în contracte nu are nici un element de contingență cu situația economico-financiară a debitorului, ea circumscriindu-se exclusiv echilibrului dintre prestațiile contractuale ale părților”, se arată în motivare.
Creșterea gradului de îndatorare nu poate fi motiv de impreviziune
Curtea critică aspru prevederea care prezumă impreviziunea dacă gradul de îndatorare al debitorului depășește cu 20% nivelul de la data acordării.
Curtea face trimitere la regulamentul 17/2012 al BNR, care a fost modificat și de la începutul lui 2019 stabilește un grad de îndatorare de maximum 40% din veniturile nete ale debitorilor la momentul acordării creditelor.
Gradul de îndatorare poate să crească peste nivelul specificat de BNR fără ca acest lucru să reprezinte o situație de impreviziune, inclusiv ca urmare să scăderii veniturilor debitorului ca urmare a unor situații personale – șomaj, pierderea locului de muncă – care nu au legătură directă cu contractul de credit și nu reprezintă o situație de impreviziune, arată Curtea. Alte motive pentru creșterea gradului de îndatorare ar putea fi reducerea gradului maxim de îndatorare de către BNR sau contractarea altor credite de către debitor, mai arată Curtea.
“Textul analizat nu are un scop legitim, pentru că nu urmărește identificarea și remedierea unui dezechilibru contractual, ci mută riscul contractului de credit în mod semnificativ și inacceptabil în sarcina creditorului, ceea ce duce la o privare de proprietate a creditorului (...) Mai mult, reperul fixat de legiuitor, și anume gradul maxim de îndatorare, este un element ce nu are legătură cu onerozitatea excesivă a obligațiilor rezultate din contractul de credit/ cu dezechilibrarea prestațiilor părților, ci cu raportul de îndatorare a debitorului față de cel maxim stabilit de BNR (...) Rezultă că scopul urmărit este convertirea, cu un anume grad de abatere, a unei norme prudențiale aplicabile la încheierea de credit contractului într-un caz de impreviziune ce poate fi valorificată pe toată perioada de executare a acestuia”, se arată în motivare.
Curtea mai arată și că textul este larg formulat, pentru că depășirea gradului de îndatorare cu 20% nu se raportează nici explicit și nici implicit la nivelul veniturilor de la data contractării creditului sau de la o dată ulterioară, ceea ce încalcă și normele constituționale privind calitatea legii și securitatea juridică.
Vânzarea silită a locuinței nu este motiv de impreviziune
Amendamentul care prezumă că avem de-a face cu impreviziunea contractuală de fiecare dacă când există o executare silită imobiliară este, de asemenea, criticat de către CCR. Prevederea ar permite celor care au fost deposedați de locuință să scape de eventualele datorii rămase către bancă sau firmele de recuperare. Imobilele cumpărate pe credit în perioada bulei imobiliare din 2007-2008 nu au adunat aceleași sume la vânzările silite prin licitație în cazul debitorilor care nu și-au mai plătit ratele, astfel că aceștia au rămas cu datorii în continuare.
Curtea arată că impreviziunea nu este o problemă de natură socială care să stingă debitul rămas, ci una de natură contractuală, “care apare ca urmare a unor evenimente exterioare, necontrolate și neacceptate de părțile contractului la momentul încheierii acestuia”
“Se constată că nici situația în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului ipotecat cu destinația de locuință nu poate fi calificată tale quale drept o situație de impreviziune. O asemenea prevedere permite unui debitor să nu își plătească obligațiile lunare totale de plată decurgând din contractul/ contractele de credit și, în consecință, indiferent de motivele pentru care nu își îndeplinește aceste obligații, contractul de credit respectiv să fie considerat, în momentul în care bunul imobil cu destinația de locuință este vândut prin licitație publică de către creditor, ca fiind afectat de impreviziune. Or, nu acestea sunt rolul și rațiunea impreviziunii”, se arată în motivare.
Legea privind darea în plată permitea, deja, debitorilor executați silit să ceară instanței să constate stingerea datoriei, însă pentru acest lucru trebuia constatată impreviziunea în executarea contractului de credit.
“Astfel, executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat poate reprezenta consecința impreviziunii, însă niciodată impreviziunea în sine; or, norma juridică analizată identifică executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat cu însăși impreviziunea, ceea ce duce la o afectare a patrimoniului creditorului și o reașezare a valorii creanței acestuia”, se arată în motivare.
Totodată, Curtea mai arată și că legea nu specifică despre ce imobil executat silit este vorba – cel ipotecat, cu destinația de locuință sau alt imobil – astfel, că nu este clară, precisă și previzibilă și încalcă Constituția și din această privință.
CCR desființează și cel de-al patrulea motiv de impreviziune stabilit explicit în lege: existența unui dezechilibru contractual.
Astfel, arată Curtea, orice contract se află într-un anumit dezechilibru, încă de la semnare în unele cazuri, lucru ce face parte din libertatea contractuală.
“Modul de reglementare a textului analizat pune în discuție însuși dreptul de proprietate privată și libertatea economică, constituind un element inhibitor al acesteia. Este de esența libertății contractuale ca părțile contractante să își asume riscuri în executarea contractului de credit, iar aceste riscuri niciodată nu o să se găsească într-un echilibru perfect, ci vor înclina fie în favoarea debitorului, fie în cea a creditorului”, arată CCR în motivare.
Dacă s-ar căuta echilibrul perfect, atunci “s-ar ajunge în situația ca toate contractele de credit să fie în impreviziune, ceea ce denotă o încălcare a jurisprudenței Curții Constituționale și ar duce la o bulversare fără precedent a relațiilor contractuale”.
CCR nu este de acord ca debitorii să nu mai plătească deloc ratele suspendate
Legea privind darea în plată prevede că notificarea debitorului suspendă plata ratelor și executările silite contra debitorului până ce instanța va da o decizie definitivă la o eventuală contestație a creditorului.
În modificarea votată de Parlament se arată că creditorii vor putea pretinde plata ratelor, dobânzilor și penalităților de la debitor aferente perioadei cât notificarea de dare în plată a fost efectivă doar dacă creditorul probează că debitorul a fost de rea-credință.
Curtea arată că o asemenea prevedere afectează dreptul de proprietate al creditorului, care nu și-ar mai putea recupera debitul rămas la plată și dobânzile contractuale în situația în care ar câștiga procesul cu debitorul.
Curtea nu înțelege ce înseamnă “starea de criză a contractului”
Autorii legii sunt muștruluiți indirect de Curte în privința următoarei modificări.
“În verificarea condiției privind impreviziunea, se va da prevalență stării de criză a contractului și prezumției de dezechilibru prevăzute la alin. (3). Soluția revizuirii judiciare a contractului în vederea echilibrării și continuării sale este prioritară față de soluția încetării contractului, care va fi dispusă doar în cazul unei imposibilități vădite a continuării sale”, se arată în textul de modificare al legii.
“O asemenea exprimare este echivocă și nu are caracter dispozitiv”, arată Curtea.
“Destinatarul normei nu poate înțelege ceea ce a dorit legiuitorul să exprime prin prevalența stării de criză a contractului. Este o figură de stil folosită în contextul analizei condițiilor de admisibilitate a notificării. Prin urmare, deși instanța are două posibilități, fie de a admite contestația, fie de a o respinge, ea va trebui să constate și criza contractului. Eventual, criza acestuia se poate constata în condițiile respingerii contestației, dar tot nu se cunoaște cum/ în ce modalitate se va da prevalență crizei contractului. O asemenea sintagmă este improprie a fi utilizată într-o normă juridică ce se caracterizează prin reglementări dispozitive”, se arată în motivare.
Curtea mai arată și că sintagma „prezumția de dezechilibru” reprezintă un nonsens lingvistic și juridic și că acest punct are un stil confuz și dezordonat ce nu respectă condițiile de calitate a legii prevăzute în Constituție.
Băncile au primit sub 10.000 de notificări de dare în plată de la debitori, potrivit datelor BNR; alte notificări fiind depuse pentru creditele cesionate. Avântul inițial al clienților care au vrut să închidă socotelile cu banca a fost stăvilit de deciziile CCR, dar și de deciziile favorabile creditorilor în majoritatea cazurilor.
