Mai știți ceva de Atlantida? Continentul acela pierdut, fără războaie, întristare și lacrimi. În ciuda faptului că oamenii o caută de vreo 2500 de ani, Atlantida nu-i nicăieri, de parcă nici n-ar fi existat! Între timp, o groază de alte lumi ideale au prosperat în spațiul legendelor și zvonurilor, niciodată în realitate.
De la Republica lui Platon și El Dorado din Evul Mediu, la falanstere, comunism și fascism. Se prefigura întotdeauna o lume impecabilă, la o aruncătură de băț, locul unde nu mai există nici probleme, nici contradicții. Numai că istoria factuală ne spune o altă poveste.
În toate lumile proiectate a fi perfecte, cineva a trebuit să plătească oalele sparte: evreii, armenii, ateii, homosexualii, străinii, culacii, burghejii, sărăntocii, proștii… Cu cât societatea înaintează și descoperă tot mai multe mecanisme ale democrației, cu atât mai șovăielnic se înfățișează acest viitor armonios, lipsit de griji. Întrebarea e simplă. De ce, totuși, nu au izbutit oamenii să construiască societatea ideală, în care istoria să se oprească, o dată pentru totdeauna?
Noi am privit societatea în mai multe moduri: ca pe un organism viu sau ca pe o mașinărie. Problema e că aceste modele nu au dat niciodată un randament ideal, ba, mai mult, cu cât o societate pare mai stabilizată, cu atât e mai măcinată din interior de o nemulțumire aparent irațională. Românii au o vorbă: „ți s-a urât cu binele”. Dar despre ce bine vorbim?
Aș vrea să adăstăm aici pentru câteva clipe. Fiecare dintre noi are un ideal social. Fiecare acționează, conștient sau inconștient, pentru îndeplinirea scopurilor sale. Dacă țineți minte, în ianuarie-februarie ’90, cuvântul de ordine era: „liberali și țărăniști, puneți mâna și munciți” sau „afară, afară, cu ungurii din țară”. De ce?
Privind în urmă, e simplu. Pentru o lume mai bună. În istoria acelor vremuri, cineva trebuia să plătească pentru toate relele. De îndată ce dușmanul conspirator și venetic ar fi pierit, urmau laptele și mierea. La sfârșitul aceluiași an, trendul se schimba. Am făcut cunoștință cu „omul nou”, prin gura lui Marian Munteanu. Un om spiritualizat, religios, cu idei ferme despre muncă și viață, înscris de bună voie într-o societate colectivistă, dominată de un lider luminat. Unde mai auzisem eu asta? A trecut timpul și, vorba lui Farfuridi, venim la cestiune.
După 30 de ani, tropăim în aceeași direcție. AUR e corpul străin care trebuie extirpat, dacă vrem să fim fericiți. Așa cum, în 2020 (parc-a fost ieri), PSD trebuia șters de pe fața pământului. Și nu pot să uit, nu am cum, bătaia de joc la adresa sărăntocilor fără dinți care împiedicau, citez, „așezarea României pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne așezăm.”
Dar, tot așa, nu pot să uit îndemnurile la lichidarea fizică a trădătorilor care au injectat poporul cu vaccinuri multinaționale și cu cipuri 5G, listele cu execuții în masă, în piețe publice. Sau, la polul opus și la nivel global, pe cei care otrăvesc planeta și au alte păreri despre rasă, religie și civilizație trebuie să-i stârpim. Care e numitorul comun în toate aceste manifestări ale urii și ale disprețului? Celălalt, corpul străin. Microbul, virusul, cancerul civilizației perfecte. Partea hazlie (dacă există vreuna) e că toate astea îmbracă haina imaculată a binelui suprem.
Așadar, visul grupărilor ideologice e societatea perfectă, cea mai liberă, cea mai avansată. Să-mi fie permis să spun că acest vis e doar un coșmar periculos. Mai cred, de asemenea, că unificarea oamenilor sub un singur steag, o singură credință, un singur partid, ăla bun, cum altfel?, e moartea umanității. Acceptăm că suntem diferiți, că gândurile, speranțele și modul de trai ne aparțin și sunt bune, dar, în același timp, negăm cu înverșunare orice altă identitate. Eu pot fi oricine vreau și tu trebuie să mă accepți cu toate hachițele mele, dar tu nu ai același drept, pentru că ești diferit de ceea ce cred eu că e bine.
O societate care tinde spre un ideal uman, și nu unul mecanic, trebuie să fie diferită. Adică trebuie, repet, să avem și oameni care sunt misogini, sexiști, naționaliști, suveraniști, pământplatiști, conspiraționiști, tradiționaliști, bețivi, fumători, absurzi, deprimați, transsexuali, nonbinari (ce-o mai fi și aia), ecologiști, agresivi, ba chiar ignoranți. Ceea ce descriu e societatea diversă, naturală, în sensul bun.
Deși pare cinic, e ca sarea-n bucate. Ceea ce nu e în regulă e proporția. Există un model matematic, cunoscut sub numele de curba (distribuția) lui Gauss. Este reprezentarea grafică, sub formă de clopot, a (probabilității) repartizării unor valori în funcție de o medie standard. Niște obiecte înrudite (cum ar fi oamenii, de exemplu) îndeplinesc acest model matematic. La margini, într-un sens sau în celălalt, există excepțiile, devierea de la medie, care ocupă centrul masiv. Absența excepțiilor, și într-un sens, și în celălalt, reprezintă sfârșitul, ca grup, al acelei mase. Cu alte cuvinte, numărul excepțiilor nu poate depăși cu niciun chip majoritatea, transformându-se în regulă, dar nici nu poate lipsi. Excepțiile nu pot defini majoritatea. Ceea ce poate face o societate e să armonizeze, pe cât posibil, aceste părți antagonice.
Ce se întâmplă, însă, când o societate o ia razna? Una din marginile acestui echilibru sare din ecuație. Ascensiunea noii drepte, nu numai la noi, dar și în Europa, e rezultatul unei politici intransigente de negare a nevoilor și temerilor din sânul majorităților. Nu e suficient să agiți steagul democrației, mai trebuie să și dovedești că ești democrat. Când sub acest frumos steag multi sau monocolor impui credința ta, politica ta, interesul tău mulțimilor, reacția va fi una contrară. Cetățenii percep abuzul, privilegiul sau incompetența ca fiind o consecință directă a democrației și o dau dracului, cu năduf.
După părerea mea, ar fi normal ca, în România, cel puțin, să avem și un partid suveranist, de dreapta extremă, dar în limite rezonabile. Și unul comunist, internaționalist. Dar totul până în 10-15%. De la 20 în sus, Houston, avem o problemă.
Puțină lume știe cum a ajuns Garda de Fier la putere, în interbelic. Am s-o spun simplu și clar: prin abuzurile și mișculațiile politicienilor tradiționali. Dar Hitler? Păi, după patru ani de criză germană extremă și apăsătoare, majoritatea tăcută a decis să dea altora frâiele puterii. Ohrana țaristă a dat naștere bolșevismului.
Mă uit cu îngrijorare la factorii decizionali din Uniunea Europeană, care visează cai verzi (neapărat verzi) pe pereți și par rupți de îngrijorarea majorităților tăcute. Seturi întregi de legi și reglementări (nu toate, să fim înțeleși, doar că normalitatea legislativă nu interesează pe nimeni) par țintite într-o singură direcție. O fi cea bună? Dar ce e bine și ce e rău cu adevărat? Cine deține adevărul și cine îl suportă?
Lumea (majoritatea) vrea să trăiască în pace într-o lume predictibilă, fără frică de ziua de mâine, cu copiii și nepoții sănătoși și liberi. Poate că lumea vrea prea mult și, la naiba!, e timpul pentru o nouă utopie. Nu știu și, tocmai pentru că nu știu, întreb, la rândul meu: „Noi unde fugim de acasă?”
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
