- Aveți dreptate, zic eu, și dau din cap ca să-mi întăresc spusele.
Omul face ochii mari.
- Cum adică, am dreptate???
Discut cu el de ceva vreme și mintea îmi alunecă aiurea, pe coclauri. Într-o conversație plicticoasă, secretul e să clatini din cap a aprobare și să-l privești pe om în ochi. Ca să aibă senzația unui dialog, trebuie să spui din când în când "Aveți dreptate".
E rândul meu să belesc ochii. Înțeleg că m-a cuprins visarea. Mai mult de 99% din munca de ziarist e rutină. Plictis. În timp am învățat să dorm cu ochii deschiși la interviuri sau conferințe.
Îmi scutur pletele, ca să-mi vin în fire, ca un câine care iese din apă.
- Scuzați-mă, dar n-am înțeles prea bine ce ați spus...
Omul, patron de hotel bătrân, cu părul alb, strânge din buze a dezaprobare:
- Te întrebam ce-ar trebui să fac eu dacă toți turiștii ar fi ca ei și și-ar face nevoile în cameră, lângă pat??? Să închid dugheana și să plec acasă? Iar tu mi-ai spus "Aveți dreptate?" Cum, adică, am dreptate? Să închid firma? Să plec acasă? Ție se pare normal ce se întâmplă?
Ce pot să-i spun? Că nu ascultasem nimic din ce-mi povestise și că acum, ca trezit din somn, încerc să prind din zbor cine îi murdărise parchetul și de ce?
- Poate că efectiv n-au rezistat...poate s-au îmbătat...
- Nu, domnule, exclus!
- Poate sunt niște huligani...
- Nu par genul.
- Poate au ceva cu dumneavoastră, poate vor să vă facă mizerii... La propriu!
- Dom'le, dacă eram arab, îi înțelegeam, ar fi putut fi o chestiune politică, dar așa...
- Și-atunci? Care să fie explicația? O știți?
- Nu sunt sigur, dar o bănuiesc...
- Atunci de ce nu-i dați afară?
Omul oftează adânc și saltă neputincios din umeri:
- Nu pot să fac nimic. Orice aș spune și orice aș face, aș fi tratat ca unul din ăsta, cum îi spune, care e împotriva cetățenilor din Israel...
Am deja un fir. Din câte înțeleg, niște turiști israelieni își goliseră intestinul în camera de hotel dintr-un motiv anume, iar el nu are curaj să îi reclame sau să ia vreo altă măsură, ca nu cumva să fie tratat ca antisemit.
- O să scriu eu un articol, zic. Doar vă rog să-mi povestiți din nou, ca să-mi notez exact și să vă citez.
Așa o să recuperez povestea la care nu fusesem atent.
- Doamne ferește! Să nu cumva să-mi dai numele în presă!
N-am reușit să-l conving și, cu cât insistam mai mult, cu atât era mai îndărătnic. A refuzat să mai discute pe tema asta, a schimbat subiectul și, după puțin timp, sub pretextul unei întâlniri de care uitase, a scurtat întâlnirea.
Dar am o pistă! Știu câțiva hotelieri din țară unde vin turiști israelieni. Pe primul hotelier pe care-l sun, un tip cu care mă înțeleg destul de bine, îl iau tare, ca să nu aibă timp să se eschiveze:
- Ai avut cazuri de turiști care să-și golescă mațul în cameră?
- Am avut.
- Ce erau? Americani, germani sau ce?
- Nu, erau israelieni din ăia îmbrăcați ciudat, dar foarte puțini. Doar câteva cazuri, unul sau două.
- Și de ce fac în cameră?
- La cum pui tu întrebarea pare că toți "fac" mereu pe unde stau. Sunteți mortali voi, ăștia de la presă. Au fost două cazuri sau poate unul cu niște "ultrași" din ăia care în ziua de sâmbătă și-au făcut necesitățile în cameră. Am înțeles că n-au voie să aprindă lumina în ziua sabatului, să tragă apa, să deschidă televizorul și multe altele. Și pe linia asta, probabil, își fac "treburile" acolo unde îi apucă... Dar e ceva ce am auzit și eu așa, ca zvon, pentru că nu i-am întrebat care e motivul.
- Și tu ce-ai făcut?
- Eu n-am făcut nimic, ce puteam să fac? A făcut curățenie femeia de serviciu duminică... Eu am aflat abia luni.
- Dar de unde știi că "producția" nu era de duminică? Cum știi că se întâmplase sâmbătă?
- Băi băiatule, da' curios mai ești! Nu-nțeleg de ce te frământă atât de tare subiectul.
- Deci cum știai că e de sâmbătă?
Hotelierul m-a înjurat puțin, în glumă, și mi-a promis:
- N-am știut că te preocupă subiectul, dar data viitoare te chem pe tine ca să verifici vechimea și, dacă vrei, și consistența.
Îi spun că vreu să fac o știre cu asta. Mi se pare un subiect inedit. Îi explic că că asta ar putea fi o știre bombă și m-ar ajuta în carieră. Râde când zic asta:
- Vrei să-ți clădești o carieră cu știri de rahat și despre rahat?
- Tu nu te uiți în jur, pe la televiziuni, ca să vezi cum se clădesc carierele în media? Tu nu știi ce aduce rating? Pe ce oare crezi că s-au ridicat cei mai mulți dintre moderatorii și liderii de opinie la care tu te uiți seară de seară?
Tace. Poate și-a dat seama că am dreptate sau, pur și simplu, nu vrea să mai lungească discuția pe tema asta.
- Zi-mi cu ce pot să te ajut.
Glasul îi devine tăios și oficial, ca al celor care știu că i-ai căutat ca să le ceri ceva.
- Aș vrea să-mi dai voie să te citez cu ce mi-ai zis...
- Ești nebun? Vrei să rămân fără turiști? Vrei să-mi sară lumea în cap că sunt antinuștiuce? Au fost niște cazuri absolut izolate, de fapt doar unul singur, care nu m-a deranjat absolut deloc. Mă faci să-mi pară rău că ți-am spus.
Insist să mă lase să-l citez, dar nu reușesc decât să-l enervez.
- Dar dacă turiștii erau bulgari sau chinezi sau suedezi, ai fi avut ceva împotrivă să scriem?
- Nu, sigur, pentru că nimeni nu m-ar fi acuzat de antisuedizm.
- Ești laș, zic.
Asta îl face să înjure din nou, dar la modul general, fără să-și asume o țintă. Termin discuția, dar refuzul lui nu mă descurajează. Simt iz de subiect șocant și sunt pe cale să dezvălui lumii un secret teribil. Iată, după 16 ani de presă, am șansa să devin cineva. Mă bălăcisem atâta amar de vreme în anonimat, dar gata, ajunge! E trist și nedrept că oamenii care fac știrile, care le află, le scriu și le muncesc, care sunt dați în judecată dacă greșesc, care așteaptă uneori în frig prin aeroporturi sau sunt înjurați și amenințați la telefon trăiesc în anonimat, în timp ce unii care doar le citesc pe prompter, la televizor, sunt celebri.
În drumul meu spre casă trec pe lângă un hotel și nu pot să nu mă gândesc cum au stat oamenii ăia o noapte, sâmbătă spre duminică, lângă "rodul" stomacului. Cum au avut sângele rece să doarmă lângă el, ca un criminal care-și lasă victima să zacă într-o baltă de sânge, după care trage un pui de somn pe patul ei.
A doua zi îmi reiau asediul. Sun un prieten din domeniu, care nu are hoteluri, dar știe tot ce mișcă în turism. Intru în subiect:
- Tu știai că unii dintre turiștii israelieni își fac nevoile sâmbăta în camera de hotel?
- Și tu unde ți le faci când ești în hotel, nu tot în cameră? Sau te duci cumva afară, în spatele hotelului?
- Scuze, n-am explicat bine. Își fac "treaba" în camera în care dorm, nu în baie. Știai asta?
- Lasă-mă să dau niște telefoane.
Revine după câteva ore:
- Am săpat pentru tine și uite ce-am găsit: în România vin 220.000 de turiști din Israel. Jumătate sunt oameni de afaceri sau jucători la cazinouri. Ăștia merg des prin hoteluri și nu fac probleme. Ce ți-a trecut ție pe la urechi e vorba de câteva cazuri izolate, le numeri pe degetele de la o mână, întâmplate cu turiștii de masă, cei care ajung aici în grupuri, prin sindicate. Sunt turiștii lor din clasa mai săracă, cei care nu călătoresc atât de mult. Unde au hotelurile ăia doi care ți s-au plâns că li s-au pângărit camerele?
- Nu pot să spun, pentru că le-am promis.
- Dar nu e așa că nu e vorba de hoteluri din București, hoteluri de business, ci de structuri de vacanță de prin țară?
- Așa e, am recunoscut eu cu jumătate de gură.
- Atunci sună-i pe ăia de pe la mare sau de la munte și întreabă-i pe ei. Acolo e cheia.
Următorul pe care l-am sunat este un domn sobru și elegant, atât la vorbă, cât și la port. L-am luat tare, ca să nu aibă timp să dea înapoi:
- Aveți grupuri de turiști din Israel?
- Nu prea mai lucrez cu ei în mod organizat.
- De ce?
- N-aș vrea să intru în amănunte...
- Insist...
- Sunt diferențe culturale ireconciliabile între noi, ca hotel, și dumnealor.
- Domnule director, spuneți-mi sincer, ați avut cazuri în care unii dintre ei și-au evacuat intestinele în cameră?
Cu un om care vorbea atât de îngrijit, începusem și eu să-mi aleg cuvintele.
- Domnule Iancu, n-aș dori să detaliem aceste lucruri delicate...
- Iertați-mă că insist, dar e foarte important. Răspundeți-mi, vă rog, cu da sau nu: au existat cazuri în care au defecat în camerele de hotel?
- Cred că v-am răspuns deja. Vă rog mult să mă iertați, dar sunt nevoit să închid.
Închide și imediat îl mai sun pe unul:
- Aveți israelieni în hotel?
- Momentan nu, dar o să am la vară.
- Ați avut și vara trecută?
- Am avut.
- Câți?
- Destui.
- Și ce fac sâmbăta?
- Ce fac și ceilalți turiști, pleacă, vin, dorm, mănâncă...
- Și n-ați găsit niciodată, în urma lor, fecale în cameră?
- Ce e porcăria asta? Ți-a dat ordin cineva să scrii despre ei, acum când mai au puțin și depășesc nemții ca număr de turiști?
- Doamne ferește, cine să-mi dea ordin?
- Știi tu cine... Ăia care aduc nemți... Nu e corect ce faci. Israelienii sunt niște turiști foarte buni, cu un potențial uriaș de creștere pe România. Mai bine scrii ce face Borc.
În prima clipă n-am știut la cine se referă.
- Care porc?
- Borc, nu porc. Ministrul!
Ministrul Economiei și Turismului e atât de șters încât aproape nimeni nu știe cum îl cheamă.
- Și ce ziceți că face ministrul? Ce credeți c-aș putea să scriu despre el?
- Păi tocmai aia e, că nu face nimic pentru turism. De ce nu scrii asta?
O știre cu Borc nu mi-ar aduce niciodată celebritatea, nici mie și nici lui. Singura șansă ca să iasă din anonimat ar fi ca în vreo ședință de guvern să imite comportamentul unora dintre turiști în zilele de sâmbătă...
Mai sun câțiva. Unii nu știu nimic. Dar nu ei mă descurajează, ci ceilalți, cei care-mi spun că practicile unor astfel de turiști nu sunt noi. S-a petrecut chiar și în București așa ceva, cu mulți ani în urmă, la un hotel mare, important, dar cei de-acolo au crezut că e vorba de un act de huliganism... Încep să mă tem de ceea ce-i sperie pe toți jurnaliștii: știrea pare să fie veche de ani de zile. Și-atunci e fumată, expirată și nu mai interesează pe nimeni.
Dar dacă e veche de secole și nimeni n-a îndrăznit să scrie despre ea? Atunci ar putea fi un secret teribil, ca Sfântul Graal: de sute de ani, anumiți turiști, foarte foarte puțini, nesemnificativ de puțini, se cacă pe dușumea sâmbăta, în camerele hotelurilor. Ce poate ascunde asta? Care e miezul? Văd blițurile orbindu-mă și simt miros de glorie. Pe buzele juriului Pulitzer dansează numele meu. Frații Coen mă caută disperați. Di Caprio îi mulțumește lui Dumnezeu că a luat Oscarul anul ăsta, pentru că următoarea gală va fi, în întregime, a fraților Coen. Esca începe jurnalul de la ora 19: "Bună seara și bun găsit la știri. Un secret ascuns de veacuri a fost dezvăluit astăzi de un jurnalist român.."
Ajung visător la redacție și le spun ce secret teribil am descoperit. Colegii râd. Cineva îmi spune că sunt antisemit. Ce să-i răspund? Că sunt înnebunit după Saul Bellow, Norman Mailer și Samuel Beckett? Majoritatea scriitorilor care-mi plac au origini evreiești, ca și o droaie de compozitori, violoniști sau pianiști pe care-i ascult din când în când.
Reîncep asediul cu telefoanele. Îl sun pe un agent de turism care lucrează cu ei. Pare sincer:
- Bă, să dea dracu' dacă știu așa ceva. Dar am auzit de un caz izolat, cum că cică s-ar fi răhățit în cameră...
- Unde?
- La un hotel mare și frumos! Dar asta a fost aruncată așa, într-o discuție, și nu știm dacă a fost sau nu adevărat... S-a discutat mult că sunt ciudați acești turiști, dar trebuie să nu uiți că mulți dintre cei care vin la noi, la mare, sunt de la sindicate, și atunci nivelul este destul de jos... Dar ținând cont că hotelierii îi vor în continuare, e clar că nu au fost probleme deosebite.
Alți doi agenți de turism neagă că ar fi existat astfel de cazuri. Următorul cu care vorbesc, om vechi de turism, care are legături de afaceri cu ei, e mai dispus la confidențe.
- Tu îmi lauzi turiștii ăștia israelieni, eu fac știri despre ei, dar nu-mi spui că unii au obiceiul să "se scape" în camerele de hotel sâmbăta, deschid eu discuția.
- Stai mă, asta am auzit și eu, dar nu pot să atac clienții mei never ever!
- Deci ai auzit și tu!
- Am auzit, dar să știi că nu e vorba de toți, ci doar de unii... Am auzit că s-a întâmplat și pe litoral, și la Oradea... Sper că s-a întâmplat doar de câteva ori...
- Auzi? Dar nu vrei să te citez cu asta?
- Doamne ferește! Să nu faci așa ceva!
Toată ziua mi-o petrec în telefoane. Cei mai mulți hotelieri nu cunosc problema, iar ăia care știu ceva, nu vor să spună exact. "Sunt oarecare probleme cu igiena", spune unul, dar refuză să dea detalii. Îi întreb așa, pentru amuzament, unde își depun turiștii "exotici" producția stomacului. Într-un colț, mai retras, lângă ușă sau în mijloc, pe covor? Nimeni nu vrea să-mi răspundă și simt că apăs cu picamerul într-un loc dureros. "Deci o fac pe covor", le spun. Nimeni nu râde.
Îmi bat capul, încercând să pun lucrurile cap la cap. N-am dovezi și nu pot scrie o știre doar din zvonuri neverificate. Își fac sau nu nevoile în cameră? Asta-i întrebarea care mă frământă. Unde se ascunde adevărul? Aprind televizorul și o văd pe Esca, dar pare rece și inaccesibilă. O simt cum mi se scurge printre degete. Gloria e departe.
Dacă ar fi fost vorba de turci sau de ruși, de danezi ori de unguri, oamenii de la hoteluri n-ar fi avut nimic împotrivă să-mi vorbească oficial. Dar așa? Cum să-i acuze cineva de "antinuștiuce"?
- Dar nu poți să-mi declari oficial nici măcar în glumă? Să-mi zici că ți s-a întâmplat un incident amuzant?
- Cu lucrurile astea nu se glumește!
- Dar dacă turiștii erau români, mi-ai fi zis?
- Sigur, și nu doar că ți-aș fi zis, dar aș fi anunțat și Poliția, și televiziunile!
Când e vorba de români, nu mai e nimeni acuzat de "antinuștiuce". Dacă un român fură la Paris, pentru presa franceză toți românii sunt hoți. Dacă în Marea Britanie un român urlă pe stradă, toți românii sunt huligani!
Poate că asta e singura speranță să devin celebru: să conving un român să se "exprime" într-un hotel și apoi să-mi declare mie în exclusivitate. Esca, fii pe fază! Dar dacă nu găsesc pe nimeni? Nu pot eu, ca ziarist, să fiu și erou? Câți nu sunt dispuși să facă orice pentru faimă?
În timp ce mă gândesc, sună telefonul. Sunt atât de trist că nu-mi iese articolul și gloria se scurge pe lângă mine încât n-am chef să răspund, dar totuși o fac. E Mihai, un prieten, iar prietenilor le răspund de fiecare dată. Îi povestesc despre turiștii care-și lasă "amintirile" prin camerele de hotel. Îi spun că nu-nțeleg de ce, dacă tot o fac pe jos, nu-și rezolvă problemele pe gresia de la baie. De ce trebuie să doarmă având la cap "producția"?
Prietenul meu analizează problema din alt unghi:
- Îți dai seama că hotelierii le dau ălora vineri doar mâncăruri gen orez și alte alea, care să-i constipe?
Îi spun toată povestea, "de la pat la rahat".
- Deci ai mirosit un subiect, zice râzând.
Apoi vine cu o propunere:
- Spune-le ălora cu hotelurile să le lase o lădiță cu nisip în mijlocul camerei.
Totuși, e ceva ce nu înțelege:
- Dacă tot n-au voie să aprindă lumina, de ce se deschid la nădragi? De ce fac treburile la jumate și nu se scapă direct spre ei?
Iată niște întrebări pe care nici eu nu mi le pusesem. Subiectul e mai adânc decât credeam.
- Poate se dezbracă de tot de vineri noaptea, zic eu.
Termin discuția și merg la toaletă. Acolo îmi pică fisa: dacă unii vorbesc că turiștii "se răhățesc" lângă pat, de ce nu spune nimeni unde urinează ei sâmbăta? Firesc ar fi s-o facă tot în cameră. Dar de ce nu discută nimeni despre asta? Ce încearcă să ascundă? Iau telefonul și mă uit în agendă. Sunasem în total, în ultimele zile, 42 de oameni pe tema asta. Și nimeni n-a scos nicio vorbă despre urinat. Nasul meu de ziarist cu experiență simte că e ceva putred. Pe drumul meu spre glorie se aprinde un beculeț. Mâine îi sun din nou. Nu sunt omul care să renunțe atât de ușor!
