Arătam într-un articol precedent că RCA-ul e scump pentru că drumurile sunt "publice", iar șofatul – un "drept al omului". Astfel, nimănui nu i se poate interzice definitiv să circule pe drumurile publice și, de asemenea, nimănui nu i se poate refuza încheierea asigurării RCA, devreme ce aceasta este obligatorie prin lege. În consecință, șoferii prudenți îi subvenționează pe cei neatenți, incompetenți sau recalcitranți, care produc prejudicii multe și scumpe, chiar dacă plătesc prime mai mici decât aceștia din urmă.
Lucrurile stau și mai prost cu asigurările obligatorii de locuință. Nu doar că sunt obligatorii, dar și primele de asigurare sunt fixe – grosso modo, 20 de euro pe an la oraș și 10 euro la sat – fără să se țină cont de cât de expus este fiecare asigurat la riscurile preluate de polița obligatorie, respectiv cutremur, inundații și alunecări de teren.
Orice sistem de asigurări are drept principii de bază dispersia riscurilor și socializarea costurilor daunelor. Tocmai de aceea, unele grupuri religioase, cum ar fi Amish, refuză să participe la ele, indiferent dacă sunt de stat sau private, pentru că li se pare imoral să obțină beneficii pe seama altora. Nu discutăm această interpretare etică, dar exemplul dat ne ajută să înțelegem natura asigurărilor.
Într-un sistem privat de asigurări, fiecare participant intră în mod voluntar în acest aranjament de natură contractuală și nu are nimic de obiectat la faptul că banii lui vor ajunge la alți participanți, adică că din primele plătite de el vor fi despăgubiți cei care suferă daune. Pe de altă parte, într-un astfel de aranjament, asigurătorii privați au tot dreptul și chiar obligația de a evalua cât mai exact riscul de daună prezentat de fiecare asigurat și de a-i fixa prima de asigurare în concordanță cu analizele actuariale.
În schimb, în sistemele de asigurări obligatorii, impuse de stat prin lege, hazardul moral și stimulentele perverse sunt la ele acasă, iar selecția firească, pe bază de evaluare de risc făcută cu acuratețe, este înlocuită de antiselecție. Interzicând, practic, evaluarea corectă și profesionistă a riscurilor, statul transformă de fapt polițele de asigurare în taxe încasate de companii private. Care ajung, astfel, să se comporte cu banii clienților la fel de irațional precum statul cu banii contribuabililor, dovadă în acest sens fiind valul de falimente din asigurări din ultima perioadă.
