Această narațiune este corectă, dar incompletă și, cel puțin parțial, este depășită de evenimente, pe măsură ce salariile cresc, avantajul costurilor reduse se erodează și chiar dispare (de exemplu, în cazul prețurilor la combustibili), iar motivele care au atras până acum producătorii străini în România sunt tot mai puțin relevante. Întrebarea mai interesantă, și cea pe care mediul politic și de business din România ar trebui să și-o pună rapid, nu este una despre cât costă România, ci ce poate face România din ce nu pot face alții.
Răspunsul este unul mai nuanțat decât ar sugera povestea clasică despre costuri. Mai multe domenii și sectoare economice au fundații solide pentru a genera excelență reală, nu doar competitivitate bazată pe preț. Unele dintre ele sunt consecința unor decizii industriale din perioada comunistă care au creat capital uman pe perioada ulterioară nu a reușit să-l distrugă complet. Altele reflectă resurse naturale sau configurații demografice diferite în raport cu alte state europene. Câteva sunt surprize autentice, active competitive pe care România nici măcar nu le-a recunoscut ca atare, ca să nu mai vorbim de valorificare.
Sectorul energetic, dincolo de discuția geopolitică
Narațiunea standard despre energia României este una geopolitică: descoperirile de gaze din Marea Neagră, parteneriatul cu Statele Unite pentru reactoare modulare mici, legea privind eolianul offshore, extinderea nucleară de la Cernavodă. Toate acestea sunt reale și semnificative. Ceea ce este mai puțin discutat este logica industrială pe care se bazează aceste evoluții.
România și-a construit industrie petrolieră începând cu anii 1850, fiind una dintre primele țări din lume care a făcut acest lucru la nivel industrial. Cei peste o sută cincizeci de ani de istorie petrolieră au lăsat în urmă ceva mai durabil decât zăcămintele epuizate, aflate acum într-un declin accentuat: un ecosistem dens, specializat și parțial subutilizat de ingineri, geologi, expertiză în rafinare, capacitate de management al conductelor și o infrastructură robustă pentru industria chimică. Rafinăria de la Ploiești nu este doar un activ energetic. Este o platformă pentru dezvoltarea industriei chimice într-un moment în care Europa își reconsideră dependența de importurile petrochimice.
Expertiza acumulată în extracția combustibililor fosili, construită de-a lungul generațiilor și testată în condiții cu adevărat dificile, se transferă natural către operațiuni offshore, unde oportunitatea României este foarte ușor de sesizat. Inginerii români care au lucrat în Orientul Mijlociu, în Asia de Sud-Est și Africa de Nord, în decenii în care industria domestică își exporta discret know-how-ul, au suficientă experiență pentru a face lucrurile bine.
Rolul cel mai subestimat al sectorului energetic în viitor ar putea fi acela de furnizor de inputuri, nu doar de exportator de combustibil. Gazul din Marea Neagră, combinat cu producția nucleară și cu capacitatea în expansiune rapidă de a produce energie regenerabilă, creează condiții pentru producția de hidrogen verde și pentru industrii energofage care caută certitudine în aprovizionare pe termen lung.
Un exemplu este industria îngrășămintelor, care este în prezent puternic afectată de închiderea Strâmtorii Hormuz și blocată într-o măsură chiar mai mare decât sectorul energetic. Proiectul industrial din perioada comunistă, care a generat un „Rust Belt” ce acoperă mare parte din țară, creează acum oportunități în rafinare, îngrășăminte și alte industrii, dacă există capital și viziune.
Pe măsură ce UE avansează cu agenda sa de decarbonizare, apare și o oportunitate în zona de servicii: modernizarea rețelelor, eficiență energetică și consultanță de mediu. Acestea sunt piețe consecința directă a unor politici publice, unde primii intrați în piață tind să își consolideze poziții pe termen lung. România este deja bine poziționată în câteva dintre ele.
Agricultura, de la coridor de cereale la producător premium
România are 9,4 milioane de hectare de teren agricol, al cincilea ca mărime din Uniunea Europeană, cu unele dintre cele mai fertile soluri de pe continent, concentrate în Moldova, sudul țării și Câmpia Bărăganului. Diferența dintre acest potențial și producția actuală este remarcabilă. Randamentele agricole rămân încă sub media Europei de Vest, din cauza fragmentării proprietății agricole, lipsei de investiții în irigații (România a avut cândva cel mai mare sistem de irigații din Balcani, în mare parte degradat după 1990) și adoptării lente a mecanizării și agriculturii digitale.
Această diferență este o oportunitate, nu doar o problemă. Există condiții pentru o recuperare rapidă: subvențiile agricole europene, creșterea prețurilor globale la alimente și o infrastructură logistică în curs de îmbunătățire. Portul Constanța, devenit principalul punct de ieșire pentru cerealele ucrainene, gestionând până la 90% din flux la momentul de vârf, a fost un răspuns improvizat la o urgență reală. Consecința a fost însă scoaterea în evidență a capacității latente a agro-logisticii românești atunci când aceasta primește atenție concentrată, precum și poziționarea Constanței ca element robust în logistica europeană, nu doar în comerțul din zona Mării Negre și a Dunării. România nu doar produce hrană, ci se află la intersecția principalelor coridoare europene de cereale, iar aceasta este o poziție care merită valorificată cu inteligență.
Zona mai interesantă nu este agricultura de volum, ci trecerea către producția cu valoare adăugată ridicată. Rasele tradiționale, tradițiile în zona de lactate și diferențierea regională sunt aproape complet neexploatate ca segmente premium de export. Același lucru este valabil pentru bioeconomie: biodiversitatea bogată și nivelul relativ scăzut de industrializare în mediul rural creează condiții reale pentru produse organice, plante medicinale, uleiuri esențiale și cosmetice de nișă, care pot concura pe piețele europene și globale pe baza autenticității și calității, nu a prețului. Industria vinului a început să meargă în această direcție, dar este încă în urmă față de producători comparabili din Georgia, Moldova sau chiar Bulgaria. Combinația dintre calitatea solurilor, costuri reduse de producție și o diasporă din ce în ce mai prosperă creează o cale de dezvoltare care nu necesită competiție bazată doar pe volum.
Infrastructura de cercetare agricolă a României, deși subfinanțată și fragmentată instituțional după 1990, are încă un potențial real de relansare. Modelul mai ambițios de avut în vedere este cel al Braziliei, unde Embrapa a dezvoltat soiuri adaptate unor condiții considerate anterior improprii agriculturii. Rezultatul a fost transformarea Braziliei într-un mare exportator agricol. România are o oportunitate structural similară. Schimbările climatice modifică deja condițiile de producție în Europa Centrală și de Est. Poziția geografică a României oferă acces la o diversitate de microclimate rară în Europa. Un program național consolidat ar putea genera atât venituri din export, cât și reputație științifică. Baza există, să sperăm că vom avea și voință la nivel instituțional.
Femeile în STEM și un brand de țară de folosit pentru România
Acest aspect nu este evident și merită discutat mai mult. România are, din motive structurale și istorice, o proporție mult mai ridicată de femei în zona de inginerie, informatică și științele naturii (STEM) decât aproape orice țară din Europa de Vest. Statul comunist a făcut din participarea femeilor pe piața muncii o prioritate, iar sistemul de educație tehnică a integrat și dimensiunea de gen. Consecința este că România are astăzi femei care au fost cercetătoare în domeniul nuclear, ingineri aeronautici și o întreagă generație de femei care au intrat în IT într-un moment în care domeniul era încă la început și nu acumulase diferențele de gen care aveau să îl definească ulterior în Occident.
Sectorul IT din România nu prezintă un decalaj salarial semnificativ între femei și bărbați. Explicația sinceră este că industria este suficient de tânără încât să nu fie afectată de unele probleme din Europa de Vest. Companiile din Statele Unite și din Europa de Nord investesc resurse considerabile în inițiative menite să atragă mai multe femei în domenii STEM care au fost dominate de bărbați timp de decenii. România a ocolit această problemă nu prin politici deliberate, ci prin evoluția sa istorică.
Acesta este un brand de țară care așteaptă să fie folosit. România s-ar putea poziționa credibil drept „casa europeană a talentului tehnic feminin”, o poziționare care este în același timp corectă și distinctă. Din perspectiva ESG, pentru companiile multinaționale care caută locații ce oferă diversitate autentică, nu doar declarativă, acesta este un avantaj real. Este, de asemenea, un argument de recrutare pentru femeile din tehnologie la nivel global, care ar putea găsi în România un mediu profesional pe care nu îl întâlnesc în aceeași măsură în alte țări. Această poziționare nu necesită aproape niciun efort de „inventare”, deoarece este pur și simplu adevărată, ceea ce o face un caz rar în brandingul de țară.
Industriile creative și dividendul cultural
Producția creativă a României este cu adevărat distinctivă și, în același timp, slab valorificată în aproape toate mediile în care se manifestă. Punctul de plecare pentru a înțelege de ce se întâmplă acest lucru este mai degrabă unul estetic decât economic. România nu a fost supusă unei supraexpuneri internaționale constante care să „niveleze” din punct de vedere cultural, așa cum s-a întâmplat în cazul Franței, Italiei sau Marii Britanii, unde producția culturală a fost redusă la un set de simboluri global ușor de recunoscut, dar în mare parte banalizate. România nu este suficient de „străină” încât să necesite explicații detaliate, dar este suficient de „nouă” încât să genereze surpriză. Această combinație (familiară, dar diferită ca substanță) este exact ceea ce piețele culturale premium caută astăzi.
Comparația cu Polonia este relevantă. Filmul polonez, jocurile video, designul și gastronomia au cunoscut în ultimul deceniu o reevaluare internațională, alimentată de o combinație între integrarea europeană (care a normalizat Polonia ca destinație și sursă de producție culturală), rețelele diasporei care au promovat cultura poloneză și o clasă creativă internă suficient de încrezătoare pentru a se orienta spre export. Nimic din toate acestea nu a presupus ca Polonia să pretindă că este altceva decât este. A fost suficient să prezinte ceea ce avea deja unui public care nu fusese anterior atent. România se află într-o poziție structural similară, dar cu câțiva ani în urmă din punct de vedere al execuției.
Cinema-ul românesc are deja o reputație internațională solidă, care depășește recunoașterea comercială. Noul Val românesc a produs regizori ale căror filme concurează de la egal la egal cu cele mai bune producții europene, însă infrastructura industriei și distribuția internațională rămân subdezvoltate în raport cu calitatea produsă. Producția cinematografică, în sens mai larg, reprezintă o oportunitate imediată, având în vedere combinația României de locații diverse, costuri mai reduse decât în Europa de Vest și echipe cu experiență reală în coproducții internaționale. Multe dintre aceste ingrediente există deja. Elementul lipsă este investiția deliberată în infrastructură de studio și în scheme de stat, pe care alte țări le-au folosit pentru a atrage producții internaționale și a construi capacitate pe producție pe termen lung.
Am menționat jocurile video nu întâmplător. Istoria, designul, estetica și narațiunile românești sunt subreprezentate în mediul online și în industria de gaming și reprezintă resurse bogate care pot fi valorificate de investitori inteligenți pentru a diferenția produse noi. Criza studiourilor și editorilor consacrați creează o oportunitate rară (poate o dată într-o generație) pentru apariția de noi studiouri, noi produse și crearea de proprietate intelectuală care să atragă audiențe semnificative, sprijinite fiind de canale moderne de distribuție precum marketplace-urile digitale, comunitățile de 3D printing și altele similare.
Designul și estetica tradițională reprezintă un caz diferit și, probabil, mai interesant din punct de vedere structural. Modelele românești de design, în special în textile și ceramică tradițională, au influențat case de modă europene fără a genera recunoaștere sau beneficii economice pentru România. Limbajul vizual al artei populare românești este suficient de distinct pentru a avea recunoaștere internațională, dacă este corect contextualizat și prezentat, dar a fost exploatat aproape exclusiv de intermediari, nu de producători români. Figura lui Vlad Țepeș este cel mai vizibil exemplu al unui fenomen mai larg, în care „materia primă” culturală a României generează valoare pentru alții. Aceste probleme pot fi corectate, dar acest lucru necesită o orientare strategică către exporturile culturale pe care instituțiile românești nu au dezvoltat-o încă în mod coerent.
Turismul se află la intersecția tuturor acestor dimensiuni. Delta Dunării este una dintre cele mai spectaculoase rezervații naturale din Europa și probabil una dintre cele mai bine conservate. Carpații găzduiesc cea mai mare populație de lupi și urși de pe continent. Transilvania dispune de un patrimoniu arhitectural autentic (satele săsești și cetățile medievale) care nu a fost încă afectat de turismul de masă ce a degradat situri similare în alte țări. Comparativ cu Italia sau Grecia, turismul românesc rămâne surprinzător de puțin dezvoltat în raport cu calitatea ofertei (oricât de nemulțumiți putem fi unii dintre noi). Acest decalaj nu va dispărea de la sine, dar înseamnă că investițiile realizate acum vor avea parte de mai puțină competiție și prețuri ale activelor mai reduse decât în piețele turistice mature.
Expertiza recentă în dezvoltarea infrastructurii
Dincolo de atâtea lucruri problematice, perioada comunistă a lăsat României o moștenire industrială incontestabilă: capacitatea de a construi la scară largă. Proiectele mari de infrastructură nu necesită doar capital, ci și competențe tehnice serioase în inginerie, logistică, management de proiect și lanțuri de aprovizionare cu materiale. Dezvoltarea de tip comunist, deși greșită în multe dintre detaliile sale, a generat această capacitate în construcții, inginerie civilă și industrie grea, într-un mod care nu poate fi ușor replicat de statele care nu au trecut printr-un proces similar de industrializare forțată.
Această moștenire se vede în locuri uneori neașteptate. Companiile românești de construcții s-au extins puternic pe piețe din regiune, inclusiv în ceea ce privește coridorul de reconstrucție al Ucrainei. Antreprenori și operatori de mari dimensiuni, asociați cu nume precum Dorinel Umbrărescu, au construit firme capabile să execute proiecte complexe în condiții dificile, o capacitate cu adevărat remarcabilă. Boom-ul actual din infrastructura din România, alimentat de fondurile de coeziune ale Uniunii Europene și de conștientizarea întârziată că investițiile industriale nu pot fi atrase fără infrastructură rutieră adecvată, este în același timp un proiect de modernizare națională și un teren de antrenament pentru firmele românești de construcții care își dezvoltă capacitatea de acțiune regională.
Cea mai importantă aplicație ulterioară a acestei capacități este reconstrucția Ucrainei. România este poziționată pe principalul coridor logistic pentru fluxurile de materiale necesare reconstrucției, are deja conexiuni de infrastructură cu Ucraina care sunt utilizate și dispune de companii de construcții cu experiență relevantă pentru tipul de proiecte care vor fi necesare. Statul român este prezent în aceste discuții, dar nu s-a mișcat cu urgența pe care oportunitatea comercială o justifică. Fereastra de oportunitate nu durează la nesfârșit.
Industria de apărare
Industria de apărare a României combină, într-un mod neobișnuit, trecutul recent cu evoluțiile regionale. Pentru dimensiunea sa, România a fost un producător militar semnificativ în perioada comunistă, iar fabricile sale au fost concepute deliberat pentru a putea comuta între producția civilă și cea militară. Această infrastructură a fost în mare parte neglijată după 1990, când logica de securitate care o justifica a dispărut, iar presiunile fiscale au făcut din întreținerea ei o prioritate secundară. Ceea ce s-a schimbat este mediul strategic. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei și angajamentul ulterior al NATO de a crește cheltuielile de apărare la nivelul Alianței au creat, pentru prima dată în ultimele decenii, așteptarea credibilă a unor investiții militare susținute. Participarea României la programul SAFE al Uniunii Europene, cu un angajament de 17 miliarde de euro (al doilea ca mărime după Polonia și rămâne de văzut dacă nu va deveni primul) indică faptul că acest moment este perceput ca fiind unul istoric.
Întrebarea mai interesantă nu este dacă România va cheltui mai mult pentru apărare, ci dacă poate construi o industrie, nu doar un buget de achiziții. Baza istorică ajută: facilitățile de producție existente, forța de muncă inginerească pregătită și instituțiile de învățământ orientate spre domenii conexe apărării oferă un fundament pe care investițiile „greenfield” nu îl pot reproduce rapid. Decizia Rheinmetall de a construi o fabrică de pulberi la Victoria și de a prelua uzina Automecanica Mediaș este un prim indicator. Oportunitatea mai largă constă în integrarea capacității industriale românești în lanțurile de aprovizionare europene din domeniul apărării, într-un moment în care aceste lanțuri sunt deliberat restructurate pentru a evita punctele unice de vulnerabilitate și pentru a fi distribuite geografic în state aliate de încredere.
Sectorul dronelor este domeniul în care România poate concura cel mai realist cu actori consacrați, nu doar să le furnizeze componente. Economia războiului cu drone, demonstrată cu o claritate în Ucraina, a perturbat logica tradițională a achizițiilor militare, în care performanța era sinonimă cu costul ridicat și complexitatea. O țară care poate produce sisteme fără pilot fiabile, scalabile și rapid adaptabile nu are nevoie de decenii de relații cu mari contractori pentru a deveni relevantă. Barierele de intrare sunt mai reduse decât în orice alt segment comparabil al industriei de apărare, semnalul cererii din partea armatelor europene este puternic și în creștere, iar feedback-ul din conflictul activ comprimă ciclurile de dezvoltare în favoarea producătorilor agili, nu a celor consacrați. România are baza inginerească, proximitatea geografică față de cel mai activ mediu de testare din lume și motivația politică de a avansa în această direcție. Constrângerea principală rămâne coordonarea între sectorul de apărare, comunitatea de cercetare și sectorul privat, ceea ce ne conduce către o altă problemă, distinctă și insuficient discutată.
Proprietatea intelectuală de scos la lumină
Instituțiile de cercetare din România, inclusiv universitățile, laboratoarele de stat și institutele de cercetare militară , dețin, în mod colectiv, un stoc semnificativ de proprietate intelectuală care nu a fost niciodată comercializat. O parte din aceasta este, fără îndoială, depășită. Dar o proporție deloc neglijabilă constă în prototipuri, brevete și know-how tehnic dezvoltate în perioade de investiții publice relativ consistente în cercetarea aplicată, care au rămas pe „rafturile” instituționale nu pentru că ar duce lipsă de potențial comercial, ci pentru că cadrul legal și de reglementare pentru transferul lor către sectorul privat a fost restrictiv, ambiguu sau, în practică, inexistent. Institutele de cercetare militară reprezintă un caz aparte: regulile de securitate și regulile de achiziții care le guvernează au făcut, istoric, aproape imposibilă crearea de spin-off-uri civile sau joint-venture-uri de tipul celor prin care cercetarea în domeniul apărării generează valoare economică în alte țări.
Mecanismele care ar permite deblocarea acestui potențial există și funcționează eficient în alte sisteme. Universitățile occidentale preiau în mod curent participații în startup-uri construite pe baza tehnologiilor dezvoltate în laboratoarele lor, aliniind astfel stimulentele instituționale cu rezultatele comercializării într-un mod pe care simplele acorduri de licențiere nu îl pot realiza. Institutele publice de cercetare din Franța, Israel sau Statele Unite semnează parteneriate și creează joint-venture-uri cu companii private care au dimensiunea și sofisticarea comercială necesare pentru a dezvolta și aduce pe piață ceea ce institutele au inventat, dar nu pot produce singure. Rezultatul este transferul investiției publice în valoare economică privată, în beneficiul ambelor părți, generând venituri fiscale și locuri de muncă pe care cercetarea, de una singură, nu le-ar produce. România are schița legislativă a unor astfel de mecanisme, dar nu le-a implementat cu consistența și claritatea necesare pentru a le face utilizabile în mod curent. Cercetătorii și directorii de institute care ar putea colabora cu sectorul privat se confruntă cu incertitudine juridică, descurajări instituționale și, în unele cazuri, rezistență birocratică.
Concluzia practică este clară: un audit al proprietății intelectuale cu potențial comercial deținute de instituțiile publice de cercetare din România, urmat de un efort legislativ serios pentru a permite transferul tehnologic bazat pe participații și crearea de joint-venture-uri, ar putea genera randamente care depășesc semnificativ costurile unui astfel de exercițiu. Aceasta nu este o simplă ipoteză . Baza de active există și este cunoscută. Mai mulți antreprenori români și investitori străini au întâlnit-o direct, lovindu-se însă de blocajele de reglementare după ce au identificat tehnologii cu adevărat promițătoare în sectorul public. Oportunitatea nu este de a crea ceva nou, ci de a debloca ceva ce există deja.
Concluzie
Am fost întotdeauna un mare admirator al filmului Star Trek VI: The Undiscovered Country. Cred că această formulare se potrivește foarte bine României. Țara a început să fie „descoperită” după aderarea la Uniunea Europeană, dar nu am explorat încă cele mai valoroase resurse ale sale. Domeniile în care România poate deveni competitivă sau chiar excela nu reprezintă un rezultat știut de dinainte, ci mai degrabă un set de potențialități dintre care trebuie să alegem sau pe care trebuie să le încurajăm organic, dacă vrem să evităm capcana venitului mediu sau stagnarea.
Niciunul dintre aceste sectoare nu garantează succesul. Fiecare necesită alegeri deliberate de politică publică, investiții susținute și, în unele cazuri, disponibilitatea de a face explicit ceea ce până acum a rămas implicit. Avantajele competitive ale României sunt reale. Ele sunt însă, cu unele excepții, subfinanțate și insuficient comunicate. Țările care au reușit să valorifice avantaje similare au făcut-o, în general, prin identificarea și numirea lor explicită, prin construirea de instituții în jurul acestora și prin evitarea tentației de a le trata ca simple elemente de fundal, nu ca active strategice. România se află încă într-un moment în care această alegere este pe masă.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
