Ghepardul nu este doar cel mai rapid animal terestru; forța lui stă în accelerație, agilitate și capacitatea de a-și schimba direcția în fracțiuni de secundă. Nu câștigă prin masă sau dimensiune, ci prin inteligența cu care își folosește viteza.
Așa sunt și gheparzii tech ai României: companii, fondatori și echipe care nu au la dispoziție resursele unui stat-continent, dar recuperează prin viteză, adaptabilitate și intuiție strategică. România nu este o economie gigant, dar poate fi una dintre economiile cu o foarte bună accelerație în tehnologie, dacă știm să ne folosim atuurile.
În ultimele două decenii, IT&C a trecut de la rolul de „nișă promițătoare” la pilon al economiei românești. În 2016, sectorul ICT reprezenta deja aproximativ 6% din PIB, plasând România pe locul 4 în UE după ponderea ICT în economie. În 2024–2025, Ministrul Digitalizării și apoi premierul au vorbit despre o contribuție de circa 8% din PIB, cu peste 250.000 de profesioniști și exporturi de servicii IT&C de peste 10 miliarde de euro pe an. Evoluția este clară: în mai puțin de un deceniu, am adăugat aproximativ două puncte procentuale la contribuția directă a IT&C în economie, într-o perioadă în care alte sectoare abia reușeau să-și mențină cota.
Și acesta este doar începutul. Raportul McKinsey și analizele ulterioare ale Comisiei Europene arată că economia digitală a României – nu doar IT-ul clasic, ci tot ce înseamnă e-commerce, servicii digitale, platforme – ar putea ajunge la circa 52 de miliarde de euro până în 2030, adică aproape 10% din PIB, față de aproximativ 6% în 2021. Cu alte cuvinte, avem deja o traiectorie în care digitalul devine unul dintre motoarele principale de creștere.
Dacă ne uităm însă la cei mai ambițioși din jurul nostru, vedem că România poate ținti chiar mai sus. Estonia vorbește deja de un sector IT&C care reprezintă circa 8% din PIB, cu o creștere anuală de aproximativ 8% și cu un număr record de startup-uri și unicorni pe cap de locuitor. Bulgaria a ajuns, conform unor analize europene recente, la aproape 9–10% contribuție IT&C în PIB, în timp ce Polonia are un sector IT estimat la 3,5% din PIB în 2022, în creștere spre 4,5% în 2025. Și mai sus, Israelul arată ce înseamnă scenariul „maximal”: acolo, high-tech-ul reprezintă peste 18% din PIB în 2022 și aproape 20% în 2023, fiind responsabil pentru peste jumătate din exporturile țării.
Raportat la aceste repere, un scenariu cu adevărat ambițios pentru România ar însemna ca, în următorii 10–15 ani, IT&C și economia digitală extinsă să nu se oprească la 10% din PIB, ci să țintească spre 12–15%. Nu este o fantezie, este o opțiune strategică, dacă privim la ceea ce au reușit Estonia sau Israel. Pentru asta, însă, nu este suficient să „lăsăm piața să-și facă treaba”; este nevoie de un mix de politici publice inteligente și de o mobilizare serioasă a sectorului privat.
Deja avem dovezi că putem juca la nivel mare. UIPath a schimbat povestea României în ochii investitorilor globali: nu mai suntem doar o țară de outsourcing, ci o țară care poate crea produse software cu impact global. Bitdefender a demonstrat că Bucureștiul și Clujul pot concura, în cybersecurity, cu Silicon Valley. Ecosistemul românesc de fintech, prin companii precum FintechOS, FlowX.AI sau Beez, arată că putem construi platforme enterprise adoptate de bănci și corporații din Europa și nu numai. Firmele de servicii digitale, de la Endava și Cognizant Softvision la Zitec sau Fortech, au trecut de la simplă furnizare de cod la proiectarea unor arhitecturi tehnologice relevante global.
Aceste gheparzi tech nu cresc însă din senin. Creșterea lor este posibilă pentru că România a avut, în ultimii ani, o infrastructură de internet competitivă, costuri încă atractive și o școală tehnică ce produce consistent ingineri buni. Dar, dacă vrem ca sectorul să-și dubleze din nou contribuția în PIB, avem nevoie de un al doilea val de politică publică și de strategie privată.
Din punct de vedere public, România are deja o hartă digitală până în 2030, cu investiții de peste 3,6 miliarde de euro în cadrul Deceniului Digital, din care o parte în infrastructură, competențe digitale și digitalizarea administrației. Aceasta e condiția de bază. Dar motorul real al creșterii va veni dinspre sectorul privat: din startup-uri, scale-up-uri și din deciziile marilor companii românești de a trece de la outsourcing la accent pe proprietate intelectuală.
Aici intervine și a doua idee importantă: activarea inteligentă a parteneriatelor strategice. România nu este singură. Avem Parteneriat Strategic cu Statele Unite, în care componenta de securitate cibernetică, de combatere a manipulării informaționale și de cooperare tehnologică este explicit menționată în cadrul dialogului strategic. Avem un Parteneriat Strategic cu Japonia, semnat în martie 2023, în care cele două părți se angajează să aprofundeze cooperarea în economie, știință, tehnologie și inovație. Mai mult, miniștrii economiei recunosc explicit potențialul colaborării în digital și inovație, bazat pe forța de muncă IT românească și pe avantajul tehnologic japonez, inclusiv în cadrul Parteneriatului Digital UE–Japonia.
România are, de asemenea, un Parteneriat strategic consolidat cu Coreea de Sud, singurul nostru partener strategic din Asia înainte de Japonia, unde accentul este pus pe investiții, industrie și tehnologie avansată. Toate aceste mișcări politice creează cadre și repere, dar nu se pot umple singure de conținut. Aici intră în scenă gheparzii tech: companiile românești trebuie să fie cele care transformă paragrafele din comunicatele de presă și documentele strategice în centre de R&D, joint ventures, proiecte pilot în AI, cybersecurity, e-health, energie inteligentă, mobilitate și smart city.
Cum ar arăta, de pildă, un scenariu ambițios? Câteva zeci de companii românești prezente sistematic în Silicon Valley și pe Coasta de Est, nu ca excepții, ci ca normă. Prezență organizată în São Paulo, ca poartă către America Latină, în hub-urile fintech și SaaS de acolo. Birouri și proiecte comune în Dubai, Riad sau Doha, pentru a valorifica setea de transformare digitală a Golfului. Parteneriate structurate în Singapore, ca nod pentru intrarea în piețele ASEAN. Prezență crescută în Nairobi, Lagos sau Cape Town, unde creșterea digitalizării este explozivă, iar competiția încă nu e la fel de saturată ca în Europa sau SUA.
Dacă ne uităm la țările care au reușit să facă saltul, observăm același tipar: sectorul privat este motorul, statul este catalizatorul, iar parteneriatele internaționale sunt folosite ca multiplicatoare de influență. Estonia nu ar fi ajuns acolo unde este fără un parteneriat intens cu companii internaționale și fără deschidere către capital străin. Israelul a folosit masiv legăturile cu SUA pentru a-și finanța și legitima ecosistemul de inovație. Polonia și Bulgaria își folosesc conectarea la marile cloud-uri și investițiile în centre de date pentru a-și crește sectorul IT mult peste media regiunii.
România are deja ingredientele: un sector IT&C care a crescut de la câteva procente în PIB la aproape 8% în mai puțin de un deceniu, o economie digitală care poate urca spre 10% din PIB până în 2030, parteneriate strategice cu SUA, Japonia și Coreea de Sud, o diasporă tech influentă, precum și exemple vizibile de campioni regionali și globali.
Ceea ce ne lipsește este o decizie colectivă de a juca la scenariul maxim, nu la minimul acceptabil. Asta înseamnă să ne propunem nu doar să menținem IT-ul la 8% din PIB, ci să îl împingem spre 12–15% într-o generație, semn că România nu este doar „un bun subcontractor”, ci unul dintre pilonii economiei digitale europene și eurasiatice. Înseamnă să transformăm parteneriatele strategice în autostrăzi digitale pe care circulă capital, idei, produse românești și talente românești.
În plan intern, acest lucru ar avea un efect psihologic la fel de important ca efectul economic. Fiecare unicorn, fiecare exit major, fiecare proiect de referință semnat cu un minister japonez, o bancă americană sau un fond suveran din Golf schimbă felul în care românii se uită la propria țară. Într-o societate bombardată zilnic de vești politice proaste, de crize și scandaluri, faptul că vedem gheparzii tech românești reușind la New York, la Tokyo, la Singapore sau la São Paulo devine o contranarațiune de impact, dovada că România nu este condamnată la stagnare.
Aici se potrivește perfect citatul celebru din Ghepardul lui Lampedusa, ecranizat de Visconti: „Dacă vrem ca totul să rămână la fel, lucrurile trebuie să se schimbe.” Dacă vrem să păstrăm o Românie stabilă, ancorată în Occident, relevantă regional, capabilă să asigure prosperitate și pentru generația următoare, totul trebuie să se schimbe economic: ritmul, mentalitatea, ambiția, orizontul.
Într-o lume în care viteza face diferența, doar țările care își lasă gheparzii să alerge vor avea de câștigat. România are gheparzii ei tech. Acum, adevărata întrebare este dacă vom avea curajul să le dăm terenul, încrederea și parteneriatele globale de care au nevoie ca să-și transforme potențialul în realitate.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
